Here are the windows, rectangular prayers
carved into the flesh of the concrete,
their frames like dark eyelids
flashing against the white silence of the walls.
They breathe in squares of light,
geometric lungs of the building's body,
each pane a transparent thought
suspended between interior and exterior.
The glass holds the sky captive,
reflecting it back in fragments -
small mirrors where clouds
are lost and found.
These are not simple openings
but wounds through which the house
exchanges its soul with the world,
inhaling morning, exhaling shadows.
Each window frame stands guard
like a dark border around brightness,
defining the edge where intimacy
meets the infinite conversation of the air.
The building dreams through these eyes,
looking at the world with patient geometry,
its vision divided into neat rectangles
of transparent longing and hope.

This captures Stănescu's characteristic blend of surreal imagery, philosophical depth, and his tendency to see the mystical in everyday architectural elements.


Iată ferestrele, rugăciuni dreptunghiulare
sculptate în carnea betonului,
ramele lor ca niște pleoape întunecate
sclipind pe fundalul tăcerii albe a pereților.

Ele respiră pătrate de lumină,
plămâni geometrici ai corpului clădirii,
fiecare geam un gând transparent
suspendat între interior și exterior.

Sticla ține cerul captiv,
reflectându-l înapoi în fragmente –
mici oglinzi unde norii
se pierd și se regăsesc.
Acestea nu sunt simple deschideri
ci răni prin care casa
își schimbă sufletul cu lumea,
inhalând dimineața, exhalând umbre.

Fiecare ramă de fereastră stă de pază
ca o graniță întunecată în jurul luminozității,
definind marginea unde intimitatea
întâlnește conversația infinită a aerului.

Clădirea visează prin acești ochi,
privind lumea printr-o geometrie răbdătoare,
văzând-o împărțită în dreptunghiuri pure
străpunse de dorul transparent și de speranță.

* Written with the help of Anthropic Claude and Google Translate, style Nichita Stănescu.