Camelian PropinaTiu – site OFICIAL

Autor: Camelian Propinatiu

  • Mai bine mă făceam benzinar

    Numai că până atunci, cât mai puţină carte! Să predăm însăşi gândirea, însuşi geniul expert, dar, cum se şi cere, cât mai puţină carte! Şi niciodată să nu forţezi, tu, un câcat în ploaie, să dai lecţii de viaţă la altul, că când o creşte, ţine minte şi când te-o vedea stând în staţie la rata de gară de Cuţarida, n-o să oprească cu Fordul lui să te ia şi pe tine doi paşi! Deci, Daria, cât mai puţină educaţie!

    Dar lucrul cel mai înspăimântător în toată această poveste cu imbecila severitate a Saltîcihei este expectativa acelei clase terminale, în care se găseau doi-trei caftangii în stare să terorizeze un municipiu întreg! Au savurat spectacolul! S-au distrat! Le-a plăcut să vadă profă bătută!

    Simplă variabilitate şi simplă selecţie naturală şi iată apărut un tineret realist, cinic, incult, de succes, de o mie de ori sub golanii din 1989-1990! Care-ţi refuză să servească elemente de imagine despre lume dacă nu-i folosesc strict în lupta pentru existenţă, pentru bac, pentru admiteri, pentru rezultate! Un tineret care nu mai vrea să fie împuşcat, televizat în direct, pentru prosperitatea intuşabililor într-o ţară de rahat, cum zice în particular, deşi bogată, Brenda lui Buţai! Nici să fie ciomăgit, la poliţie, de civili îmbrăcaţi în salopete muncitoreşti. Un tineret – liceal! – care se râdea de mine de se prăpădea când încercam să-i explic pe unde a ajuns cercetarea occidentală în fotosinteză, că se ştie totul despre centrii de reacţie bacterieni şi din cloroplastele banalei frunze şi vom avea nu peste mulţi ani hidrogen la discreţie, combustibilul perfect nepoluant al viitorului. Sau cum e cu oaia clonată Dolly! Un tineret care se râdea şi mă educa el pe mine: astea, băi Pulache, parcă-mi zicea împingând spre REVELAŢIA ABSURDITĂŢII DE A ÎNVĂŢA PE ALTUL, e  realităţi din altă lume! Nu are nici un rost să ne vorbeşti despre ele dacă n-avem posibilităţi să fotosintetizăm sau să clonăm noi înşine! Un tineret abject, lacom, cu suflet murdar, năzuind să se-mbrace şi să se distreze occidental, ca şi cum ar fi şi ţărişoara lui o maşinărie capitalistă pusă la punct! Un tineret cam grăbit, care nu se ştie dacă va fi capabil să ne asigure cât de cât o pensie… Chit că legiferându-se vârsta pensionării în deplină coincidenţă cu speranţa de viaţă la români, acest segment al electoratului ar trebui să se reducă la nişte simple abateri statistice de la medie…

    Mai bine mă făceam benzinar încă de la Căgiurzia!

    Popoarele pe cale de dispariţie prin dizolvare în popoarele-solvent, rânji Stalin, n-au nevoie de profesori, pentru că n-au nevoie de imagine despre lume; pe ele le mai trece doar nevoia de profi sau mai degrabă de… formatori, cum le zici tu pregătitorilor de rezultate, care pot fi şi perfect inculţi.

    Impresia mea de tanchist cu experienţă, Diţă, e că stima voastră şi mândria pentru Nicolae Iorga… epitomizând Profesorul, cum se exprimă ca teren al competiţiei pentru nominalizarea intelectualului dominant periodicul Krestianka, e un mit ulterior asasinării sale!

  • Să te muşte câinii la gunoaie tocmai pe tine

    Un bolnav vârstnic, văduv tipic, în pijama aurie şi şlapi albaştri, se apropia pe alee mâncând dintr-un celofan biscuiţi turceşti sfărâmicioşi. El o coti direct spre dulăul mov, cel lovit cu şurubelniţa, îl trezi mămos, îi oferi din biscuiţii lui şi începu să-l scarpine cu simpatie după ceafă. Domnul Garamond nu mai putea de duioşie, ochii i se umplură de lacrimi mari. Ostenit, stressat, însetat şi înfometat, îşi imagină că a luat hepatită virală de pe la morţi, că e internat, că Ionela nu prea vine deloc la el şi că tot aşa, ajunge să nu aibă alt tovarăş în incinta spitalului, decât un asemenea dulău comunitar bătrân, care e mai credincios ca un om.

    Se hotărî să fie energic, să nu se dea bătut cu una cu două, să se poarte ca un bărbat autentic, aşa cum şi cere lupta vieţii, a acestei vieţi care e atât de grea, când te-au dat afară de la serviciu şi la un pensionar nu se mai uită nici dracu!

    Coborî tinereşte treptele în camera de gardă, unde încă nu fusese consultată nicio femeie din cele ce cunoscuseră Muşcătura, din pricina urgenţelor care nu se mai terminau în acea nesfârşită vreodată zi de 16 iunie 1904, de început de vară.

    – Eu sunt obligat să mă retrag, Vivişor, o înştiinţă el zâmbind matern ca isteţul de Ulysse. Fiindcă, ştii că mi-am lăsat rând la coadă la bani la bancă să scot dobânda aia, şi mi-a dat telefon Ionela mea că are nevoie de ei, că vine aia cu lumina în Ithaca noastră la bloc.

    Avu o puternică strângere de inimă observând cum se schimbă la faţă fecioara cea muşcată acum câteva ore de câini la gunoaie. Părea să zică resemnată că uite, dragă, că mă mai muşcă şi ăsta! Ochii ei deja tulburi, de căprioară hăituită, resemnată că va turba, mărturiseau o groază fără leac când totuşi murmură ca prin vis:

    – Bine, duceţi-vă, domnu’ Garamond, dacă aveţi treabă! Ce să facem?… N-are rost să vă pierdeţi timpul cu mine pe-aici. Se vede treaba

    că mai durează. Mergeţi acasă, lăsaţi-mă că mă întorc eu şi singurică, poate ajung şi pe la facultate… Asta este! Oricum, vă mulţumesc din tot sufletul şi vă asigur că vă rămân… că vă rămânem îndatorate, şi eu, şi tanti Cici, amândouă, pentru cât de săritor aţi putut să fiţi într-o situaţie atât de ingrată, luat de la treburi inopinat. Ce să mai zic de mine! Să te muşte câinii la gunoaie tocmai pe tine, care le-ai fost totdeauna aproape ca şi o mămică!… Ce să facem! Asta e situaţia, naţia şi trataţia! Eu am declarat totdeauna că om mai de treabă şi mai serviabil ca unchiul Ionel nu se poate concepe. Parcă de la el, de la bunătatea lui, s-a inspirat tanti Cici când a fundat doctrina ecomilei.

    Şi îl sărută fără vreo reţinere pe obraz.

    Acest sărut fugar şi acea privire speriată îl vor hăitui multă vreme pe bătrân în insomniile sale, de îndată ce va încolţi în el neliniştea absurdă că nu o va mai vedea niciodată pe micuţa sa Vivi, dacă va turba ca şi mămica ei, Simcuţa, după ce a muşcat-o cândva puiul de veveriţă Vasilică, frate bun cu Auraş, care l-a îmbolnăvit de tetanos pe Ciprian.

  • Madam Vidman

    A fost madam Vidman la viaţa ei o femeie urâtă?

    Numai necunoscătorii ar putea susţine o asemenea aberaţie. Singurul ei soţ, Moş Marlett, care a scris şi-i mai scrie poezii, a părăsit-o nu pentru că a fost momit de farmecele alteia, ci pentru că era un leneş laş şi se temea de turnătorie, arestare, anchetă, tortură, proces, pedeapsă administrativă, temniţă grea, lagăr, mină, stuf, dispreţul colegilor şi vecinilor, domiciliu forţat în Bărăgan, ba chiar deportare în Răsăritul îndepărtat. Dar cu toate acestea, ce l-a făcut frontierist a fost contradicţia antagonistă dintre lăcomia că nu suporta să nu mănânce consistent şi lenea că nu-i plăcea nici să stea la cozi, nici să facă rost de bani şi de alimente rare. A ajuns la concluzia că dacă tot e să muncească, măcar să merite. Şi nu a mai dat niciun semn de viaţă. Fie că s-a înecat în Dunăre, fie că a pierit în închisorile titoiste, fie că într-adevăr ajungând în paradisul capitalist, o fi zis că morţii cu morţii, viii cu viii, de ce n-a fost suficient de bărbată Cici să-l urmeze în palpitanta călătorie? Aşa-i trebuie babei, vulpii prinse cu laba-n capcană! Acum să stea pân-o turba în ţara ei, puşcăria ei! Şi să se cupleze cu maiorul Vasea.

    (La particularitatea că tanti Cici se ocupa de Vivişor, animalul nu se gândea!)

    Ea a fost însă foarte bărbat, să răspundă la nenumărate şi diversificate cu diabolică imaginaţie interogatorii, solicitări de autobiografii şi tot felul de imbecilizante declaraţii dacă mai întreţine sau nu relaţii cu dispărutul, unde e ascuns, cum ar putea fi arestat, cine ar putea exercita influenţă asupra lui, dacă mai ştie şi pe alţii în aceeaşi situaţie, până a început unui maior anchetator să-i cam placă de ea, de ia găsit şi un serviciu bun!

    Grele şi foarte grele au fost aceste vremuri pentru toţi, până când Partidul şi-a dat seama că s-a avansat aşa de tare spre piscurile unui vis de aur al întregii omeniri, încât numai un nebun s-ar mai putea gândi să uneltească aventurist ca, împreună cu alţi trădători şi cu sprijin extern, să mai întoarcă timpul înapoi şi să ne întoarcem la construirea capitalismului. Cerul politic s-a mai înseninat. Atmosfera ideologică a cunoscut începutul dezgheţului.

    Astfel, viaţa teoloagei ecomilei se compune din două perioade clar distincte: una mai dificilă şi alta considerabil mai lejeră.

    Sentimental şi chiar mai mult decât atât, prima este marcată de editorul Vasea, iar a doua poartă paradoxal amprenta referentului literar Garamond.

  • Site în reconstrucție

    Căci copleşit de melanholie fanariotă şi de sentimentele multiple haiduceşti care-i răvăşeau sufletul de tâlhar ca la o percheziţie menegerită de specialişti, Gujghil ar fi dorit să se stingă în mijlocul naturii debordante amazonic, nu între pereţii jupuiţi ai blocurilor roase chiar la baza lor de igrasie, de la noi din cartierul pe care-l iubim mai ales acum când e al nostru şi ştim că poate fi ras de pe faţa pământului la următorul cutremur.

    O, vai vouă, oiţele mele, că v-am făcut staul în mijlocul naturii şi n-aţi ştiut să apreciaţi!  Fugit-aţi cu toatele la oraş şi aţi dat de dracu’:  acum paşteţi dacă vă dă mâna şi burduful asfaltul crăpat şi iedera de pe terase!  Dar va veni Zi­ua cea Mare a Chemării, când se vor rostui toate în veac şi toată pasă­rea de curte sau de combinat sau răpitoare va fi luată din cuib, din coteţ sau de la congelator şi judecată fi-va pe măsura realizărilor şi neîmplinirilor sale!

    Iară tu, oame, Gujghile, săvârşeşti cea mai mare greşeală că regreţi tocmai ce nu trebuie regretat, că n-ai făcut progrese cu fata, care n-ar fi finalizat decât într-o risipă dementă de energie din cea mai pură, deprivându-te senzorial de dureri demne de cea mai preţioasă poezie, în acest Univers iluzoriu ca o năframă, care te face să uiţi că, bestie gânditoare, ai putea face Facerea însăşi printr-un şir de transmutaţii fabuloase ce te-ar dota cu puteri benefice oculte de o intensitate record pentru scara umană…

    Fuştei cu fuştei, cobora amărât din cale-afară Gujghil în sanctuar, fără de hierodula pe care o pierduse la florărie, dar Dinţişor, ascetul slab, aflat în con­centrare, dar Picior-de-Porc, alchimistul sumbru surprins în calcul diferenţial cu toată cutia de viteze, nu numai că nu deplânseră nici un pic absenţa prezenţei feminine, ci mai rău încă, erau atâta de detaşaţi spiritual de această lume infectă pe care noi o luăm în prea serios, încât poetului însuşi îi fu ruşine să-şi exprime frustrarea pătimită recent. “A venit, băi tâmpiţilor, madam Prepeliţă cu mâncarea?” – o dădu el pe coarda prozaică a aprovizionării, gata să se bată cu careva, că-l durea şi capul. Dar nici unul din cei doi interogaţi nu catadicsi să răspundă, pentru că firea lor era economicoasă ca energie psihică şi răspunsurile negative între ei şi le dădeau regulat prin legea tăcerii.

    Gujghil pricepu şi se întinse lângă rigolă să asculte susurul lăptos al apei călduţe, care întotdeauna îl calma şi chiar îl adormea ca un obsedant cântec de leagăn de pe Călmăţui, lălăit de mă-sa de la Copeica Mare, înainte de a se face fiară din pricina lui moş Luca, vârstnicul beţiv şi curvar, nemuritor tată al poetului.

    Nu prea ştia nici el, era prea june, care pierdere îl roade mai tare, că fără nici o explicaţie, madam Prepeliţă l-a abandonat inaniţiei, că poate noi nu vom intra niciodată-n uie sau că visul de-o după-amiază cu Agripina înnoptând mereu sub prelata lui s-a dus… cu taxiul.

    Până să se arunce într-un somn la fel de profund ca moartea, ceea ce-i sărise în ochi de cum revenise acasă, rămase arzător pe retină:  că Dinţişor şi cu Picior-de-Porc înfulecaseră până şi brânza topită triunghiulară pe care ieri, la belşug, o lăsaseră drept ofrandă la firidele zeilor Tellur şi Zalmoxe!  Nu era de glumit:  ascetul şi alchimistul ar fi fost în stare să mănânce şi pe zeii înşişi, iar asupra acestei capacităţi a omului de a mânca orice era urgent de meditat, pentru a putea produce poezie cu adevărat utilă societăţii.