About propinatiu

Prozator român contemporan autosuspendat, născut la 26 octombrie 1951, Titu/ Auvers-sur-Oise, Dâmboviţa. Numele vechiu: Dumitru Sandu. A absolvit Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Fizică, specializarea Biofizică. Azi, rentier şi edagon privat. Debut publicistic cu două poezii, în Viaţa Românească, nr. 1/1986, şi cu o povestire în magazinul SF Helion, Timişoara (cetatea preferată!), iunie 1987. Diverse premii la concursuri de poezie, proză scurtă, anticipaţie, dramaturgie, roman (Premiul Nemira, 1998, pentru La un colţ de cotitură, semnat Camelian Propinaţiu). Heteronimul trist „Camelian Propinaţiu“ vine din limba latină: propinatio = „invitare la băutură“; în Bucovina şi-n Galiţia, propinatori se numeau ţiitorii de crâşme. Se identifică literar cu un mazil din Codrii Bâcului. Camelian Propinaţiu este nepotul preotului Grigore Constantinescu, profesorul de limba noastră cea română, la Seminarul din Chişinău, al poetului Alexei Mateevici. Cărţi: La un colţ de cotitură, Ed. Nemira, 1999 (Ed. a doua, Edago, 2006); redactor – opozantul la ceauşism Dan Petrescu, văzând „adevăratul şi unicul până acum roman al tranziţiei“. Muşcătura (EvAGO, 2011), romanul imposibilităţii de a nu „publica“, deşi pe Poezie a luat-o dracu'. Oligopedagogia, Edago, 2006, roman latino-american şi sovieto-rus despre absurditatea de a învăţa pe altul. Având încheiată această trilogie, NECHEZOL, a „înlocuitorilor“ de intelectuali, Propinaţiu, intelectual-fără-stăpân abătându-se de la trebi, s-a impus nu numai ortacilor săi drept întâiul/unicul cărtărescolog din RO, scriind ca expert basarabean privat studiul critic de fezabilitate Kitsch orbitor şi geniu înaripat: Nobel-ul românului Cărtărescu, (Edago, 2007, 587 p.). Pentru juste aprecieri, v. Paul Goma – Jurnal 2010, aprilie. Dl. Cameleon Popândău se va ilustra şi ca postac profesionist, teoretizând dinadins prolix unele „Probleme de Bază ale Românilor“ în pedefeul Postromânismul, Editura Virtuală AGO, 2011, prefaţiune la „reacţiile şi deflagraţiile alese“ din culegerea de comentarii exemplare, „manual pentru postaci profesionişti“, Luminarea Poporului, (EvAGO, 2011, 819 p.). La Târgul de Carte Gaudeamus 2006, Camelian Propinaţiu a difuzat evocarea: Puii păsării cu clonţ de rubin pe urmele poetului Nicolae Labiş, Edago, 2006, împlinindu-se 50 de ani sumbri şi rău prevestitori a extincţie colectivă şi tăierea limbii, de la acel omor.

Cui se adresează manualul pentru postaci profesionişti Luminarea Poporului

Posted on March 3, 2018 by propinatiu

Sub forma unei culegeri de bune practici şi exemple concrete de postări reuşite sau nereuşite tot atât de instructive, manualul pentru postaci profesionişti Luminarea Poporului se adresează tuturor actorilor civici, politici şi spirituali care înţeleg că Marea Recuperare de către Neamul Românesc (NR) a istoriei netrăite, rău aşezat în calea năvălirilor barbare, apoi căzut sub asuprirea unor imperii străine nu civilizatoare, ci deznaţionalizante colonial, nu se poate realiza decât pe baza unei Infrastructuri Intelectuale consistente, pentru care există mai toate resursele naţiunii sau averile puşcăriabililor, nu deocamdată şi voinţa politică sau filantropică, deoarece diplomectualii nu se plâng că bibliotecile universitare şi orăşeneşti au rămas hidos de neatractive, ci se complac în complicitatea cu barbaria Stăpânilor, autoamăgindu-se sufleteşte prin postromânismul urii de sine că dacă n-am avut o istorie ca a Franţei sau a Turciei, nici nu vom mai avea, din vina poporului, căruia nu-i rezistă celula.
Cum lumea bună a bloggerilor s-a diversificat enorm după 1 ianuarie 2007, odată cu fofilarea RO în UE, incluzând mai toate personalităţile care vor să se exprime plenar, la taifas cu masile, iar la diferitele sugestii şi reclamaţiuni ale celor mulţi şi umili, editorialiştii muezini din balcoane răspund pogorându-se tot mai des în subterana puturoasă a textului, ca să ia la mişto unele subcomentarii incomode, prezenta carte de învăţătură pentru postaci despre Luminarea Poporului înfăptuieşte, virtual, marea unire a tuturor idealiştilor ce se simt buni români şi mai cred în progres, sunt optimişti, concep şi admit ca creatori că Marea Recuperare a istoriei culturale netrăite este mai importantă decât Sincronismul Dacă-ai-la-ce şi vor din tot sufletul să-şi adauge la CV-ul Europass calitatea de postac profesionist, care ca orice meserie de succes se fură preîntâmpinând eşecurile autoînvăţării, plagiind totodată bunele practici uzuale în răstălmăcirea sau completarea adevărului omenesc, care era caraghios şi imperfect încă de pe vremea lui Platon. De aceea şi sunt aproape egal statistic reuşite sau nereuşite aceste reacţii şi deflagraţii acoperind exemplar, selectiv-semnificativ, o vastă activitate din ultimii zece ani a Propinaţiului, ba chiar pledează, unele dintre ele, pentru învăţătura din greşeli, ca la fotbal când ratezi, prostia regretată cu sinceră căinţă fiind adesea mai iute regeneratoare a agerimii minţii şi a şpiţului decât orice succes ameţitor în rezolvarea problemelor de bază ale românilor, în momentul în care naţiunea, adormită în postromânism, se fragmentează pe nesimţite şi se dizolvă în vidanja globalizării, pe când Neamul Românesc, mai activ decât oricând în Istorie, în realitate făgăduieşte şi înfăptuieşte o eroică expansiune, nu de la Nistru pân’ la Tisa, ci de la Sydney la Tamisa via Phuket ori via Honolulu.

Prin REACŢIE înţelegem răspunsul direct, telegrafic, superficial în documentare şi adesea necugetat, la gândirea altuia postată pe web gratuit sau cu simbrie, gândire autentică sau simulată doar pentru a manipula, gândire liberă sau gândire cu Stăpân, Stăpân din cleptocraţie sau din xenocraţie, după caz.
Prin DEFLAGRAŢIE se înţelege un răspuns relativ elaborat, când problematica este gravă sau extrem de gravă şi te sileşte să-ţi aduni, în sens giratoriu, argumentele sau să te documentezi făcând uneori, ca nespecialist, treaba profesioniştilor sau „direcţiilor“ care n-au catadicsit să se angajeze din comoditate, prudenţă sau incurie, aşa încât după arderea lentă tot la explozie ajungi.

De reţinut: reacţia ar trebui să fie efectul revoltei la neobrăzare şi incompetenţă, sau iluzia că ai o soluţie mai bună decât preopinentul, sau încă – extrem de rar la homosapul contemporan – aprobarea entuziastă a ideilor altuia, e drept aflat mai sus decât tine în ierarhia publicistică. Deflagraţia este însă mai mult rodul amărăciunii cauzate de postromânism: fie că ai de a face cu un om pe care îl respecţi şi constaţi indignat că din interes, prostituţie sau constrângere minte de îngheaţă oceanul webar, fie că te afli fără putere, exasperat, dinaintea unui material excelent, menit însă intoxicării alor tăi de către vreun institut întreg, străin, greu localizabil pe mapamond în est, în vest sau în sud, şi ţi s-a năzărit ţie c-aşa ţi-a fost scris, de către Cel ce chiar SCRIE în cerime, deasupra editorialiştilor şi postacilor, să improvizezi tu, ca nespecialist, ceea ce ar fi fost de datoria unui tehnician de vârf sau a unei întregi Direcţii, să contracareze postările inamicale ale Duşmaniei (DŞ), fiind şi bine remunerat de contribuabil întru această sarcină explicit prevăzută în fişa postului.
De reţinut, totuşi: criteriul după care deosebim reacţia de deflagraţie, în spaţiul public românesc sau global, rămâne Criteriul lui Moceanu: o reacţie este sensibil mai scurtă decât o deflagraţie, de aceea e şi expusă uitării imediate în torentul mesajelor.
De reţinut şi aplicat: cea mai expeditivă tactică în subterană, pentru cine îşi are Itinerariul lui Spiritual personalizat, 1001 de cărţi şi trăiri bune de parcurs în zece ani, este cea copilărească, dai cu piatra/ cu bâta-n baltă, şi fugi, rareori meritând calitatea polemicii să te şi angajezi în acea conflagraţie a forumiştilor, pe care ai declanşat-o adesea fără să vrei şi n-ai timp de prăpădit ca s-o şi canalizezi corect româneşte, încăierându-te tu cu sconcsul, ratonul, tonomatul, cameleonul, mancurtul, separatistul, renegatul, corectitudinara şi alţi năimiţi, unii chiar din redacţia portalului, alţii de pe la partide sau de pe la servicii, de-ale noastre sau de-ale lor, operând din RO sau din DŞ.
Nu, nu ai totdeauna timp disponibil, de fapt nu ai niciodată destul „sânge în instalaţie“ să performezi conceperea a câte un cărţoi sau măcar să scoţi o broşurică, ori de câte ori sunt plasate pe web, prin nechezolii cu Stăpân, insanităţi de către cleptocraţie sau xenocraţie, iar răgetele conflagraţiei din subterana postacilor sunt grăitoare că poporul simte deficitul de luminare, conştientizează penuria de leduri călăuzitoare cum să se apere de postromânism, de marasmul că din lipsă de Infrastructură Intelectuală şi de Cadre Didactice (adevărate, culte şi înstărite, respectate, nu fraieri!), nu se va mai forma vreodată în RO, RR (România Risipită a românilor din jurul României) sau DRO (Diaspora Română) vreun Tineret Idealist.
Plus că, până la Marea Recuperare ce precede sau nu Mântuirea Neamului, aşa cum în oligopedagogia noastră nu se formează scobitori în piatră clasici, nu există nici acel cadru sacru al vorbei săpate în stâncă, adică responsabilitatea intelectualului deştept pentru enunţul împrăştiat în eterul virtual ca în vântul interstelar. Nu se mai păstrează ele colecţiile ziarelor tipărite înainte de 29 martie 2004 NATO, ba chiar de 1 ianuarie 2007 UE, iar variantele online se opresc bine periate în trecutul recent! Ca să nu fie expuşi ridicolului analiştii ce şi-au schimbat odată cu Stăpânii şi convingerile, dar să te mai aştepţi să-şi adune vomiturile, de pe unde le-a împroşcat subteran alde sconcsul, ratonul, hiena, căţeaua, postănacul, samsarul, tonomatul, cameleonul, popândăul, mancurtul, dihorul, separatistul, bananierul, compradorul, cocalarul, leoaica, renegatul, corectitudinara, secătura, licheaua, nebunul liber, rezidentul, maidanezul, desantatul, racolatul, boseacul, ţuţărul, milogul civic, troliul sau dervişul!

Dar ce este un led? Un led este un intelectual, de regulă pregătit universitar, care face observaţie romanescă şi luminează poporul, deoarece îşi dă seama că terenul, intravilan sau extravilan, e bun, doar că lăsat în paragină de cleptocraţie (KX).
Apariţia a tot mai multe leduri, ieşite la lumină din rândurile postacilor profesionişti, este o realizare epocală a oamenilor din subterană, cu perspectiva alungării acelor demoni ai blocajului comunicării, zidit prin investiţii masive ale DŞ în neîncrederea reciprocă, de s-a ajuns până acolo în postromânism că nici poporul nu mai aşteaptă nimic de la intelectuali, nici intelectualii de la popor!
Dar dialectica ne învaţă că racul progresează. De aceea, nu te mira că vei număra chiar şi la tine-n răboj, ortacule, enunţuri vechi cu care tu însuţi nu mai eşti de acord şi te şi miri cum dreaq de ai putut susţine tu cândva aşa naivităţi pe aşa vremi! Dar cu toate că, în principiu, discursul unui postac ar trebui să fie de la sine redundant, ca simplificare a ideilor altuia, sau banalizare a profunzimilor geniului naţional, citite prin etern aceiaşi ochelari de armăsar reducţionişti, noi avem nevoie de multă bunăvoinţă bătrână, goetheană, pentru că adevărul trebuie repetat mereu fiindcă şi minciuna este propovăduită fără încetare. Deci poţi lesne obosi, fiindcă jocul nechezolilor cu abureala/minciuna pare totdeauna bănos, c-aşa-i homosapul, o entitate fără de virtute, adică tot mai virtuală, încât raritatea onestităţii şi geniului la noi în cei 22 de ani, cât ai României Regale Mari, ai Epocii Mooye (1989-2011), cum a fost ea botezată pe web în 1999, după altercaţia tv a Ronei Hartner cu Vadim, ne impune a sublinia cu tărie, prefaţând ca ortaci pedefeul Luminarea Poporului, că oportunitatea care particularizează această culegere de probleme şi problemuţe de bază ale românilor e că, pe parcursul alcătuirii ei, edagonul Propinaţiu şi-a putut fixa, ca orice educator de Genii Obligate (GO), o idee originală, deci pesimistă filozofic, despre limitele literaturii, amăgitoare teologic ca zidurile Bizanţului cât amar de vreme noi românii nu ne-am îndeplinit neam ca Neam Misia Istorică pe meleag. Şi atunci prozatorul decepţionat s-a despărţit pe nesimţite de ficţiune, cum odinioară de lirism, deci şi de identitate ca maptex, ca maşinărie producătoare de text, întorcându-se literar înainte de Dinicu Golescu, primul nostru luminător intrat boiereşte în UE, limitându-se la a supravieţui doar ca un modest furnizor de opinii, panseuri şi atitudini matinale, de prânz şi predominant de seară, emise de jos în sus, spre muezinul stilat din balcon urlătoriu, în cantităţi mici, uşor digerabile, fără pauză, respectând în plin postromânism dictonul străbunilor noştri daco-romani, nulla dies sine linea.
Şi nu ne îndoim că modestia Propinaţiului, nejustificată la un intelectual-fără-stăpân, dar afirmată la atâtea propinaţii sub bolte reci, se va deosebi în vreun fel de a înainte-mergătorilor săi Zaharia Carcalechi, de au scos la 1826 Povăţuitorul tinerimei către adevărata şi dreapta cetire atribuindu-l mai mediatizatului Gheorghe Lazăr, lângă a cărui statuie o merită pe a sa amintind c-a fost editor Golescului, şi bănăţeanul Damaschin Toma Bojincă de-şi apăra pe la 1828 pe ai lui chiar într-o limbă în creştere, mai obişnuită cu înjurăturile fireşti la cei mulţi şi asupriţi de nomenclaturile imperiilor: Respundere desgurzătoare la cârtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Walachen nicht romischer Abkunft sind.
Ce ar fi urmat după jalnica Trilogie Nechezol, practic terminată încă din anii de suspans 1997-1999, până să se anunţe intenţia occidentalilor de a se lăţi cu băncile şi şuncile lor peste Galiţia Mare de la Baltică la Pont, repauzatul Propinaţiu, autosuspendat ca prozator nu şi ca globe-trotter, dă din umeri şi din aripi că nu ştie, deoarece s-a dumirit ca un stol de păsări Simurg că tocmai aceste subcomentarii din ce în ce mai rafinate de la o lună la alta, mai artistice, îl exprimă şi literar, ca pe orice om din subterană, profet al extincţiei vesele a Neamului, cu sclavi fericiţi, ceea ce a zădărât mulţi Stăpâni de pitbulli webistici, mai ales de când o zis că multă lume amărâtă mai bine câine decât om sub Tricolorul murdar, şi postacul „Camelian Propinaţiu“ e mirosit, mânjit şi lătrat ca un „Cameleon Popândău“. Show, pe el!
Prefăcându-se a uita toţi duşmanii viaţa ca o pradă că edagonul recent, deci impur, se trage totuşi dintr-un harnic prozator român contemporan, lăsător testamentar arghezian de cărţi cu mulţi prieteni, cum ar fi La un colţ de cotitură, despre imposibilitatea de a cuprinde şi cerceta prin Craii de la Răsărit Lucrarea lui Dumnezeu, sau Oligopedagogia, despre absurditatea de a învăţa ceva tu, neuns, pe altul, ci numai Muşcătura ne doare pe toţi, despre nonsensul de a nu scrie, numai ea a impresionat liric, ca orice blestem, pe Generaţia Pupici înainte de Marele Cutremur Catastrofal, sugerând că poezia cu p mare, arta, cultura şi civilizaţiunea încă nu ne deosebesc ontologic semnificativ, ca rinoceri mafioţi sau ca primari agresivi, de statutul asociaţiilor de câini ucigaşi carnivori, needucaţi să poată preţui un paşnic şi smerit postac din clasa de mai jos de mijloc a spiritului, în corespondenţa, reacţiile, deflagraţiile, conflagraţiile şi alte feedbackuri de-ale lor, de sconcşi îmbuibaţi, etalând la noi în gubernie când invidie, când ură pentru nepieritoarea lui prioritate de a fi cel dintâi cărtărescolog român, astăzi depăşită ca importanţă de reflecţia sa de pionierat asupra postromânismului şi problemelor de bază ale românilor din RO, RR şi DRO în WO, dezbătute subteran pe net între Epocile Mooye şi Wash – semnificativ! – nu de comoda Autoelită, nici de nechezolii de ambe speţe, ci de ratonii subintelectuali, desantaţii diplomectualii, samsarii kilointelectuali, renegaţii microintelectuali, nebunul liber, milogul civic şi bananierii Duşmaniei, din acest motiv ignorându-se public că toate purced şi cură de la o veşnică dilemă a executivului, de la a se implementa acum sau a se tot amâna – ca sfârşit al istoriei postromânismului – Luminarea Poporului, până după spiritualizarea crizei, în sensul că interesul mediatic pentru capodopere ţine doar cât s-a finanţat publicitatea, evidenţiindu-se aici contradicţiile antagoniste pe probleme de fetişismul mărfii, că o depunem în raft şi doar promitem s-o şi citim, între orice editorialist şi postacii Epocii Mooye neîntronându-se respectul, maiestatea tăcerii, decât în caz că s-a stabilizat drept dominantă concluzia cocalară, lansată de vreun desantat creativ, că Scriitorul şi Exegetul sunt în intimitate cei mai buni prieteni, vorbiţi la sfat de taină literară în scopul comercial ca să menţină consensual interesul scandalagiu asupra capodoperei!

De reţinut: cu alte alese cuvinte/keywords, din chimia acestei retrospective alchimice structurate naturist ca să nu se omoare prea mult Veronika, deducem ca ortaci, că edagonul poporului Camelian Propinaţiu, educator de la Academia de Geniu Obligat (EdAGO), se comportă alchimic în farmacia globală ca un fel de unguent tricolor Chameleon Propionate, peste rănile însiropate ale Neamului, pomadă în trei culori incisive cu care te oblojeşti la măsea când te doare timpul pierdut, dac-ai scris şi tu DEGEABA aproape 1500 de pagini la trei cărţi ilizibile din pricina unui Adevăr despre Mântuirea Neamului care altfel nu putea fi rostit, şi acum îţi vine brusc, după atâta Nechezol în trei volume, să te zgârii pe ochi cu un fulger, ca Oedipul enescian, că trebuia să concepi şi să naşti numai bestselleruri fără problemuri, cinic proiectate lăutăreşte pe principiile bănoase ale postromânismului biruitor, să le consume prioritar fesenistele şi obraznica xenocraţie, tot mai privatizată în orizontul tricolor de aşteptare, nici măcar cleptocraţia noastră să se-mbuibe, semn că trăim pe culmile unei prosperităţi nevisate şi nemeritate, şi să-ţi inducă adevărata senzaţie de succes macabru, dacă Neamul tău tot e pe cale de dispariţie, urmând pe al cetitorilor.

Din această perspectivă lichidatoristă, pentru ce partizani şi-ar bate capul cu a desluşi unii altora, pe net, în profunzime, parabolă cu parabolă, Trilogia Nechezol, dedicată înlocuitorilor de intelectuali din cercetare, educaţie şi poezie, mai rar un asemenea auxiliar ţepos ca Luminarea Poporului în vreo 800 de pagini: cu timpul, criticul sau istoricul literar sau iubitorul de cancanuri cenacliere care urmăreşte din interes paremiologic, prescurtându-le, aceste reacţii ale unui prozator român contemporan autosuspendat, i-ar descifra, deci ghici, şi enigmatica operă mai adânc, pentru că postacul fost scriitor român hiperexigent nu poate, în spaţiul public infestat de bacilii postromânismului, să se mai slujească de sistemul de semne şi simboluri din propriul text, ci este pe web tot atât de neajutorat şi de sincer cu Tineretul Idealist, ca la Judecata de Apoi sau ca la spital, internat la Chirurgia valorilor inversate.
El se demască totalmente.
Dar pentru a cuprinde o câtime maximă din enunţ, hermeneutul optzecist dator e a scormoni şi-n „contextul de kkt“ în care s-a produs reacţia maquisardului dezarmat din subterană, nu tu tufiş, nu tu lemn-câinesc. Şi atunci el ajunge să se izbească de dispariţia cu timpul de pe servere a materialului care a provocat-o, se indispune, bea, urlă, se enervează şi… gata deflagraţia! Imaginează orice, ca nebunul liber, sau dă din colţ în colţ de situaţii mai jenante, când între postac şi pagina online s-a interpus un obstacol, fie debitul mic al conexiunii, fie, vai! eterna cenzură, banalizată şi mascată de însăşi fusta plisată din tergal gri a Coanei Anastasia globale.
Noroc că cititorul fericit, răsfăţat, spre deosebire de biograf nu are vreo obligaţie de a pune accent grav pe context. El poate „servi“/consuma reacţiile ca atare, ceea ce în ultimă analiză se trăgănează tocmai din efemeritatea presei qua presă, efemeritate de la care purcede inconsistenţa oricărei deflagraţii. De unde şi năravul că scriitorul, ca postac sub postmodernitate, nici nu verifică toată noaptea dacă i-au băgat-o ăia online sau nu reacţia prin care s-a uşurat, dar e dator când i le adună secretara să precizeze totuşi, pentru bieţii critici sau istorici literari, fie şi abreviat, cotidianul sau blogul, data aproximativă, preopinentul, topicul, threadul sau orice alt indiciu ajutător reconstituirii genezei conflagraţiei din subterana editorialului.

Onorată asistenţă, am plăcerea a vă avertiza că, simţindu-se bazată pe un sacrificiu uman – postacul profesionist canibalizând cu poftă prozatorul român contemporan –, ediţia de faţă va picura, vasăzică, în sufletele osârduitorilor întru Luminarea Poporului, un spor de evlavie şi de emulaţie pe făgaşul Marii Recuperări, călăuzitor către acea strungă ţepoasă înspăimântătoare la originea căreia burghezia de merit întru Mântuirea Neamului percepe, din perspectiva banalităţii, loteria paradisiacului ca pe o primire în spaţiul Schengen. Nu întâmplător atunci, gând şi noroc bun datu-i-a câinele albit sub vremi şi Tricolor, de pe coperta studiului Postromânismul, celui mai sfios postac, prozatorul român contemporan autoeditat şi autosuspendat Camelian Propinaţiu, să-şi adune reacţiile şi deflagraţiile în folosul partizanilor săi ortaci, ca pe un manual de bune practici în ale forumitului constructiv, câte şi în ce stare postări s-au mai găsit de către secretară, săraca, fără diacritice, pe web, probând unor Friends că focusarea conştiinţei unuia pe ale altora abjecţii ascensionale, nu fu rodul unei furii maidaneze de moment împotriva giganticei maşinării industriale a capitalului străin sau în contra insolenţei desantaţilor, renegaţilor, zdrenţelor şi mancurţilor, ci emanaţiunea unei ample rezistenţe civice a postacilor în contra tornadei postromânismului ca derapaj periculos de la Luminarea Poporului, de pe când propagatorii săi din Ţară şi din Duşmania nice nu se chiteau, în hiclenia lor legendară, că a mai rămas în RO, după fanarioţi, bolşevici, Mineriade şi vexaţiuni antieminesciene compradore, vreun exemplar de bun român, de ortac în abataj, care i-ar putea monitoriza din subterană ca un plăieş cu ochii împăienjeniţi de vinars/tequila, spre a se combate-n vidanjclas, mezelclas şi upercutclas, teza niciodată expusă dar totdeauna presupusă, parcă în derâdere faţă de explozia social-politică dar – paradoxal – nu şi intelectuală, din Decembrie 1989, cum că Neamul Românesc (NR) a intrat în faza finală a îndatorării şi falimentării, a descompunerii morale, şi-a mâncat mălaiul şi nu va mai exploda, e pe cale de dispariţie, mai întâi ţara până-n 2112, mai apoi limba până-n 2222, asta ar fi Calea spre craterul vulcanului stins, numai că Tineretul Idealist nuanţează prin voluntariat salvator întreaga prognoză.

Da, domnilor, poate că da, investindu-se în incultura dregătorilor cât trebuie, de către Duşmania din toate părţile, lăsându-i să moară proşti fără a-i constrânge Bruxelles-ul/Strasbourgul/Washingtonul să parcurgă liste de cărţi bune din Bazinul de Spiritualitate, naţiunea poate va pieri, va fi dezmembrată şi reciclată, de la Nistru pân’ la Tisa, cât se lăţeşte prin proiect şi vidanja globalizării. Dar Neamul Românesc nu va fi părăsit de Dumnezeul său! De ce? Fiindcă niciodată n-ai cu ce înlocui unicatele!
Nu, fraţi români, Neamul Românesc va supravieţui global, diseminându-şi altarele de la Sydney la Tamisa, atât via Phuket cât şi via Honolulu, şi chiar mai mult decât atât: bazat pe Infrastructura Intelectuală a altora, cum cucul pe cuiburile altor păsări cu vocaţie cântătoare, el va desăvârşi local, chiar desţărat, Marea Recuperare, dăruindu-şi Umanităţii cuceririle lui spirituale şi dobândind negreşit Mântuirea!

În consecinţă, această Prefaţiune la o culegere de reacţii şi deflagraţii pentru uzul postacului profesionist, dar şi pentru curajul Ucenicului Neascultător, demnitatea Profesorului Ştiecarte sau smerenia Filantropului Mizericordios, nu e un buldozer ceauşist alimentat cu pasionalitate demolatoare, vizând postările altui păcătos om din subterană sau ale unui editorialist consacrat prin conflagraţii ca iscusit moralist muezin de la balcon, ci se instituie textual numai din nostalgie şi consolări mângâietoare, ca un Letopiseţ instructiv al pierderii noastre de tempo civic şi de timp naţional, vreme de două cincinale, de la 2002 la 2011, separate ca de un Canal dejist de condamnarea solemnă a bolşevismului la 18 decembrie 2006, FĂRĂ A-L REPRIMA, nici a face accesibile online, întru Luminarea Poporului, măcar colecţiile Scânteia, România liberă şi Scânteia tineretului de sub Ocupaţia Sovietică (1944-1958), fiindcă Muzeu al Bolşevizării Ireversibile nu s-a amenajat din al lui Ceauşescu de Istorie, faraonic în colonadele oglindite funerar în Dâmboviţa, – s-a schimbat de tot destinaţia culturală a impozantei clădiri, cum şi din 1991 a Muzeului European al Închisorii Reeducării de la Piteşti, cu deplina complicitate la acest demolator prim gest de postromânism-posteuropenism a diplomectualilor noştri, marşrutizaţi pe taxonomia îngerilor, dintre care s-a distins pe meleag chiar Arhanghelul Mihail.
De aceea, să nu se mire niciun desantat din Duşmania că scopul suprem al acestei cărţi povăţuitoare este a armoniza eforturile, să pună umărul toţi postacii fantastici la Luminarea Poporului, întru Marea Recuperare a istoriei culturale netrăite fiindcă ni s-au ars şi pustiit etapele, de la catedralele gotice la Sonata Lunii, Elegiile Duineze şi En attendant Godot, reconstituindu-se astfel cu timpul până şi mişcarea civică în sânul masilor, cum era ea, fermecătoare, idealistă şi neofticată de ura de sine, la 15 noiembrie 1990, după care a năboit ca un mâl de tsunami postromânismul pe ea.

Fragment din Luminarea Poporului, 2011

(2011, adică 22 ani de la Revoluţie, cam cât timpul de viaţă al României Regale Mari)

Prima problemă de bază a postacilor şi românilor este postromânismul

Posted on March 6, 2016 by propinatiu

Ca scriitor, observ că postromânismul se defineşte, în critifiction, ca fiind opţiunea pragmatică de a lua în serios manipularea că Istoria Românilor s-a terminat. Neaşteptând nici măcar Sfârşitul Istoriei! Această adunătură de leneşi, de hoţi, de şmecheri, de fraieri, de nesimţiţi şi de urâţi, de rataţi genetic, de corciţi făcuţi la beţie şi de agramaţi îndobitociţi mediatic, care e pentru nechezoli Neamul Românesc, ni se tot şopteşte că n-are nicio şansă de a rezista globalizării. Sunteţi un popor pe cale de dispariţie, se delimitează ei, şi nu doar în gând, ca sconcşi mai informaţi, de Arca în scufundare, fără a se îngrijora niciun renegat, cameleon sau mancurt că dezesperarea e un păcat capital, care va damna pre mulţi, în iadul mai canicular decât al Capitalei vara, deoarece românismul, adică fiorul idealist contrar, nu poate expira ca marfă sufletească şi produs spiritual înainte de a-şi fi îndeplinit funcţia culturală, Marea Recuperare, care e Misia noastră pe meleag şi în lume, dintre fraţii noştri de gintă latină numai italienii, francezii şi spaniolii îngăduindu-şi deocamdată Extincţia, deoarece ei s-au exprimatără pe deplin în universal, sunt siguri de Mântuire, pe când noi de-aicea mai avem relativ mult de recuperat şi, de aceea, încă nu plecăm!
Însă ce nu ne convine deloc e necazul că la supărare, la impactul cu pululaţia absurdităţilor din RO, uneori duse-n DRO, noi înşine aderăm, chiar şi cei mai patrioţi dintre postaci, devenim mai slobozi la gură şi tastatură, zicem, ca editorialiştii/bloggerii cu Stăpân, că ne-am săturat de România, achiezând astfel la „ideile principale“ ale postromânismului, toate evident idei primite, ceea ce, din grele păcate colective, va grăbi asupra Ţării o gamă variată de crize bugetare, îngheţări, explozii sociale, precum şi Marele Cutremur Catastrofal anticipat statistic.

Vasăzică, în 2112 nu va mai exista noţiunea de ţară, România va fi articol de dicţionar, precum Fenicia sau Dacia Felix.
În 2222, limba română va fi o limbă de multă vreme moartă, une charogne, cum probabil majoritatea limbilor europene, suguşate de English (U.S.A.), de jargonul mondialist adoptat şi de marii iniţiaţi.
Ce talent în aşa vremi, cu adevărat radical agrar, (anti)clerical şi justiţialist-consumerist, mândru ca un mazil, mai naşte, cadrele didactice să îndrume atunci din faşă pe ai noştri supradotaţi să scrie epopeea RO direct în limbi străine, folosind infrastructura intelectuală a altora, şi cel mult să ni se arunce şi nouă, maidanezilor, la savurat sub Tricolorul murdar, ca pe un fruct cărnos osos submarin exotic, produsul final, tălmăcit fie şi cu Google Translate!
Numai minorităţile, unele, se vor salva din Arcă, cred nechezolii cosmopoliţi, poate şi diplomectualii, deoarece ele deja nu-şi prea mai aduc obolul la cultura din RO, ci mai fiecare june intelectual de buze neromâneşti ţine a se mărturisi, afirma şi integra în patrimoniul seminţiei sale dotate cu infrastructură intelectuală de regulă mai performantă decât cea de pe la noi, care ne bazăm prioritar când ne dezvoltăm mai mult pe itinerarii spirituale turistice de importanţă comunală, pe alergări de stadion şi de sală, pe scăldatul în bazinul de spiritualitate – care e însă piscina doar faza sublim naivă a palestrei greco-latine şi a rămurelei de măslin virgine, în demersul Marii Recuperări care ne aşteaptă, precedând şi cauţionând Mântuirea Neamului.
Dar nu clasa politică creştină din Ţara lu’ Peşte are a cuvânta cu glas mare mediatizat, şi cu atât mai puţin gloata are a decide în chestiunile revoluţionare de mai sus, ci numai şi numai intelectualii de toate speciile au a se pronunţa, pe sfintele proiecte prioritare soteriologic intercity sau interregio, cum ar fi Luminarea Poporului, Infrastructura Intelectuală, Marea Recuperare sau Mântuirea Neamului. Dacă se pronunţă! Căci toată cleptocraţia e cam iresponsabilă, pe când Autoelita nu, de aceea şi este mai expusă criticii, pe când ultima nici măcar autocriticii. Carierişti, nechezolii şi pubintelectualii nu o ceartă decât în scop de rotaţie la ciolan, rar, floral şi complexat ilizibil, fiind din interes incapabili de o câinească monitorizare populară.
În acest oribil, nobil scop idealist, a şi inventat Necesitatea, odată cu scumpirea preţurilor la presă, maidanezii de pază ai corectitudinii spirituale, postacii.

Metafizic, tragicul sentiment postromânesc al des-fiinţării exprimă de te deprimă, ca PRIMĂ PROBLEMĂ DE BAZĂ, presimţirea multor cetăţeni oneşti nenechezoli, pe măsură ce Autoelita nu o declară dar grăieşte numai în termeni de valori euroatlantice, după o uriaşă inginerie speculativă, că noi asistăm la sfârşitul istoriei naţionale, cu istorici şi istoriografi mediatici cu tot, când Neamul Românesc a devenit populaţie, fiindcă valorile noastre de patrimoniu, pentru care s-au jertfit strămoşii, nu e bune de nimic, nu sunt recunoscute neam de economiile de piaţă liberale nicăieri pe mapamondul spiritual, iar la noi nu mai trezesc decât interes parodic sau miştocar. În consecinţă, e şi normal, şi drept, şi comic, că se vor infiltra în secolul XXI alte seminţii, mutătoare sau mutante, pe meleag, ca decidenţi majoritari, cari să ne eficientizeze nouă pibul la maximum şi să-l distribuie bugetar dumnezeieşte, conform normelor eticii şi echităţii legendare, normalizându-se cam prea târziu nivelul de trai de să nu te mai desţărezi/deteritorializezi tragic, ca geniu natural, din Ţara creştină a lui Peşte, până la 12 12 (21)12 pe motive că din cauza corupţiunii/incompetenţei endemice şi a complicităţii intelectuale, după ce începând de la 8 ianuarie 2003, când cu Imposibila lustraţie, burghezia activisto-securistă de şpagă, compradoră şi de merit Top 667, prin urmaşii ei, au substituit sau, mai bine zis, au consolidat, au dublat în compoziţia socioumană a cleptocraţiei, pe interlopul autohton, împerechindu-l în umbra spinului cu imperialistul străin la apus de soare.

Trăim pe culmile disperării unei prosperităţi nevisate chimeric. Proştii nu mai citeşte nimica. Şi nici nu-i doare de să-i bată pe marii iniţiaţi, să desecretizeze listele de cărţi bune care i-au inspirat. Scriitorii şi scriitoraşii, văzând în fapt postumitatea de kkt a lui Eminescu, nu mai scriu decât de pe o zi pe alta, în debara. Trotuarele au ajuns parcări şi nici nu mai poţi traversa merditativ pe traseele patriarhale din cauza unui trafic infernal, iar în parc dă bicla şi dulăul peste tine, de se sparie gândul. Iar dac-ai teleporta minibigul din Cucuieţii din Deal în Epòcă, ai putea poza şi posta pe Facebook cozi balauriene kilometrice la marfa colorată kitsch orbitor de azi, în timp ce din boxele bisericii te asurzesc trackuri de la Mont Athos, amintindu-ne veşnic de Marea Recuperare şi povăţuindu-ne că ar fi aproape benefic să nu ratăm Mântuirea Neamului, deoarece e perfect şi uşor fezabilă, – dacă ai Infrastructură Intelectuală, totul mergând tot înainte de la sine, căci omul e un fel de vită sacră ce dă lăptic spiritual din belşug, ca un automat paralelipipedic în pahare de plastic, prin fărâma soft de duh imprimată de la Facere în carnea sa.
Criza e pentru proşti. Şi pentru cărturari, care în orice orânduire sau încarnare tot amărâţi ajungeau, pe când carosabilul şi trotuarele gem de frustrare şi invidie, astă groaznică depresie colectivă, postromânismul, realizăm şi extrapolăm profetic că se va zen relativ tămădui numai atuncea când se vor detecta, la stat şi la filantropii amatori de mecenariat preventiv contra impozitării averilor, arginţii pentru o Infrastructură Intelectuală de tip occidental, întru Luminarea Poporului de să aibă altceva la ce se gândi proletarii: biblioteci-mediateci, televiziuni, internet, şcoli, universităţi populare, muzee, teatre, temple, excitante la discreţie, cluburi, malluri şi cămine culturale, de la care să emane şi să se acumuleze zi de zi mângâierile că noi românii avem totuşi o Istorie de jertfă şi o Limbă străveche cu mare Viitor paneuropean de s-o asimileze toţi ca pe latina medievală, A DOUA PROBLEMĂ DE BAZĂ reducându-se astfel la pactul naţional de a se acorda prioritate infrastructurii intelectuale faţă de infrastructura rutieră, cea de jdemii de ori mai costisitoare şi care, axiologic pe GPS, pe lângă că-i efemeră de dai în gropi, nu duce nicăieri, adică nu-ţi mai foloseşte, spre deosebire de filozofia din audiobook, după ce nu mai şofezi.

Iar A TREIA PROBLEMĂ DE BAZĂ A ROMÂNILOR ţine de a se institui, prin asumarea răspunderii guvernamental-constituţionale şi parlamentare, Partidul Cadrelor Didactice, carele nu numai că va elimina UDMR-ul, Partidul OTV, Partidul Postsecurităţii, eventual viitoarea Uniune Democratică a Rusofonilor din RO, de după Unire, şi orice alt minipartid, în coaliţiile de guvernare, dar va face, evident, nu politică în şcoală ci politica şcolii în comunitate, odată respectat ca putere de Putere, misia sa providenţială fiind, în viziunea de mai sus, radical educativă, anume să însufleţească Infrastructura Intelectuală promisă, mişunând între pereţii goi bibliotecare profesioniste, muzeografe, ghizi, duhovnici, consilieri civici, psihanalişti publici, apostoli rurali, profesoare frumoase şi mai ales cadre de-a dreptul pregătite universitar, capabile a-şi aduce aportul ca furnica, scutind pe filologi de treburile migăloase, la actualizarea şi sporirea sculăriei academice (ediţii critice, biografii, arhive, memoriale, pleiade, dicţionare, lexicoane, cercetări bibliografice, florilegii, traduceri, sondaje, recenzii, cronici de întâmpinare, ferpare, necrologuri dar şi evocări, cărţi şi periodice online, miniteleviziuni didactice, mobil literar, kindle Weltliteratur, alte instrumente de lucru occidentale) şi totodată minţi luminate la zi de să tălmăcească marile cuceriri ale cunoaşterii şi creaţiei contemporane universale, într-o larg accesibilă cu talent sau geniu sintetic literatură de popularizare, esenţializându-se şi lămurindu-se tuturor cetăţenilor români din RO şi din Diaspora Română (DRO) ideile principale ale Secolului XXI şi ale Epocilor Mooye sau Wash, adică, vezi/citeşti bine, ideile megaintelectualilor, seismectualilor şi ale universitarilor valoroşi, asigurându-se astfel ca sustenabilă Luminarea Poporului pe tot parcursul vieţii acesteia care preocupă îngrijorător de înfiorător pe toţi, inclusiv pe marii iniţiaţi.

Şi totuşi, cum se explică, domnilor, ignorarea din balcon, amvon sau foişor, de către editorialistul generic hegelian, deci obligatoriu genial grande homme, a acestor trei mari probleme de bază – postromânismul ca provocare, Infrastructura Intelectuală ca răspuns şi Luminarea didactică a Poporului ca expectaţia cea mai dorită – chezăşie că se va realiza şi depăşi Marea Recuperare şi, atunci, Istoria ni se va prelungi? Chiar o fi justificată spaima de concurenţa tânără din complicitatea intelectualului cu Stăpânul baron, corsar, mogul transpartinic, shogun român sau nabab străin, a cărui imunitate e mai sigură într-o ţară de proşti? De ce naibii de pe nivelul ziaristic editorial suprem, pică ele, problemele de bază, la munca de jos, ca nişte muşcături maidaneze la un colţ de cotitură pe oase căzute de la etaj, adică în sarcina de subcomentator a postacilor noştri? Şi de unde până unde virtualitatea asta că războiul civil civic s-a teleportat din stradă, unde se adunau protestatarii cu zecile de mii la marş şi miting, în chiţimii-debara atomizat online exhibiţionist, ca şi cum nu s-ar putea conversa academic Autoelita ei în de ei şi pe mobil?
Pesemne Diviziunea „Apărarea Ordinii Constituţionale” a postsecurităţii, dând prioritate în 1990 castrării acţiunilor de stradă organizate de intelectualii publici împotriva emanaţilor Contrarevoluţiei feseniste, s-a întrecut pe sine, printr-o combinaţie, a experienţei foştilor specialişti cu dinamica fără egal a noilor angajaţi, măturându-se strada în roza vânturilor până la edentaţie şi pace completă, ca de cimitir de valori ale rablelor hengherilor minţii, în neantul care unde nu mai citeşte nimenea nimica.

Ah, îmi vei obiecta aici, ţi-o fi convenind ţie să citeşti, şi să plimbi pocalul spumegând de la unul la altul, Propinaţiule, ca liber-profesionist, ori ca rentier de-ai vândut podgoria bunelului şi intravilanele la străini, dar ia să munceşti, să trudeşti, să te canoneşti pe mai nimic la patron sau la stat şi să nu te mai ajungi cu banii de la o lună la alta, ia să vedem, să n-ai ce da la copii şi la recuperatori când te suduie şi te ameninţă, ia s-auzim de bine, îţi mai arde ţie să vagabondezi pe coclauri spirituale?
La care obiecţie, sub atâta ploaie neagră bacoviană nu poţi decât să observi civic că nu e nimeni pe stradă şi totuşi mai auzi câte un scrâşnet pe trecerea de pietoni, pentru că obsolescenţa infrastructurii şi decrepitudinea bazei de masă apostolice n-au exterminat încă totalmente în RO şi DRO, şi nici nu puteau să le epileze definitiv, nucleele de viaţă spirituală, adică toţi irişii bazinului, fiindcă uite că mai apar pe la târguri bestselleruri levantine, împotriva tuturor pesimismelor statistice, dar una e în istorie să valorifici din vina postromânismului ca neorollerism numai 2% din potenţialul spiritual al unei naţii supradotate în geniu natural, sintetic sau obligat şi alta este să te ajungi cu efervescenţa de să sari de 25-27%, cât era la noi, de la Nistru pân’ la Tisa, şi de la Nipru pân’ la Pisa, în Epoca Reginei Maria!
Parcă-ţi vine-a-mpături Tricolorul şi să te cari în timp, repauzându-te-n Scriptorium la Melk, în Chiostro Lateranense sau în spaţiul 4D, în Universul Îndepărtat, unde ţi se strâng viermii teleportanţi cei neadormiţi, îngrijoraţi că cine ratează Marea Recuperare nu se mai califică pentru Mântuirea Neamului!

Iată de ce coperta propusă acestei cărţulii triste pline de humor, decolorat ne-nfăţişează un Tricolor, parcă bătrân pensionar părăsit de eroii săi mult batjocoriţi, rulat pe lance de un vânt nebun şi murdărit ca un şorţ gunoier de smogul nesimţit al Capitalei. Parcă cerşeşte, sărmanul, înclinat ca Rugăciunea lui Brâncuşi, schimbarea Zilei Naţionale 1 Decembrie cu una mai puţin posomorâtă, de pildă 2 iunie 1997 de comemorat la orice colţ de cotitură, în care zi liberă de aproape vară editorialiştii cosmopoliţi cu cosmopolitele şi cu Laika s-ar veseli să adulmece aerul crângurilor în care familiile încing grătar homeric cu sutele şi cu miile, băgându-se intensiv manele de jale pe picnic la boxe şi pătându-se frunzişurile cu un fel de nechezol când albicios, când roşu montan, uitându-se cu desăvârşire că Providenţa ne-a ales pentru Marea Unire acea Zi de culoarea Leului de la Cotroceni tocmai întru sobrietate şi reculegere, să ne amintim pururea de eroii noştri şi de faptul că acea Reîntregire avea să fie pururea primejduită, başca şi naşpa că încă mai rămăseseră chiar şi atunci, de la Nipru pân’ la Pisa, români şi teritorii româneşti sub asuprire, şi că preţul intelectualului nostru tânăr diversionist îi derizoriu şi azi pentru ambiţioasa purisancă Duşmanie, care nu ştii niciodată din ce parte se trage sau se absorb finanţările.

Iar mai gios de Tricolor, admirăm un dulău voios, evident câinele soldatului, care face de strajă neantului neclintit.
Ne înşelăm profund! Ăsta nu e câine de front, capabil a se hrăni în linia întâi, cu amarul cadavru cadaveric al duşmanului. Nu are culoarea de camuflaj a lupului de stepă. Nici ochelarii cu infraroşii ai priculicilor. Dimpotrivă, e un dulău alb orbitor ca varul. Nici câinii de azi nu mai sunt ce erau odată. E un maidanez blănos kitschos bine hrănit de femei mai puţin miloase cu bărbaţii, iar ce poţi citi/ghici postmodern bananier în sufletul lui râzător sub drapel e o grimasă şmecheră, a scârbei de binefăcătorul din mila căruia face umbră ca un bocanc de Arhanghel asfaltului românesc. Poate îi e şi ruşine cu aşa stăpân jerpelit, ar prefera unul occidental, s-ar aventura el acolo, priveşte-n zare la covrigi, în uie, unde toţi are în coadă, dar n-ar prea da totuşi libertatea deşănţată de aici, din motive de înţelepciune, nu cumva din mila Străinului (transnational capitalist class) să n-ajungă la şbilţ la nişte hingheri supradotaţi, unde apeşi pe buton de se strânge brusc laţul, sau măcar cu botniţă la un proprietar cert.
Deocamdată, se hlizeşte în vid ca un text ilizibil antimediocritate, e gata doar să-şi înfigă colţii de pamfletar în orice comete, cotarle sau lichele, trecătoare prin teritoriul lui şi al haitei sale, bogat în oportunităţi, e mai bine să traversezi!

Acest dulău alb voios vedem că şade, nu o duce aşa de rău, dar mârâie la Stăpân, asemănându-se prin această meteahnă atât postacului cocalar cât şi publicistului descompus moral după ce s-a contaminat ca un raton cu bacilul postromânismului, continuând însă a se salariza la statul român sau la patron în RO.
Un bacil alb imparţial gras, cel puţin la fel de bine hrănit şi de răsculativ.
Greţos ca viermele de mătase siliconat al revoluţiilor de catifea. Ceea ce face, teoretic nu şi practic, insolvabilă chestiunea verminei postromânismului. Precum a maidanezilor muşcăcioşi din municipiile noastre până nu se schimbă sensul profitului.
Toată greaţa şi agonia venind de la revolta că, teoretic, postromânismul, ca orice chaosmos spiritual de tranziţie, n-ar trebui să aibă susţinători seducători, recrutaţi dintre nechezolii simpatici, tot aşa cum maidanezii n-ar trebui să muşte ca turbaţii, nici să urle nocturn vara la ferestrele deschise de sconcs, nici să-şi lase lăsăturile sub ele ca mancurtul şi renegatul, în ploaia călâie, la colţul de cotitură.
Fiindcă ăla de adulmecă e şi sensibil, chiar pensionat copoiul ajunge vasăzică la bănuieli rele, inexprimabile. Ca postac, pierde somnul filozofând asupra oligopedagogiei noastre şi socoate că postromânismul, care calcă totul în picioare, este un viciu care vine, vine, vine… De unde? Din părţi. Din flanc. Din cercurile vicioase, din insolvabilitate, din reeşalonări cocalare, din acele bombe logice create dinadins, în tihna şi inidentificabilitatea de nivel zero postuniversitar a Duşmaniei, să n-aibă soluţie Marea Recuperare decât în domeniul imaginar, adică Mântuirea Neamului să nu se mai iniţializeze vreodată, fiind noi românii sloboziţi din colonialism direct în globalism, fără infrastructură intelectuală, nici sculărie academică, şi cu antrenorii culturali ca nişte mâţi ogârjiţi, mai toţi nechezoli sau diplomectuali veseli, cel mult kilointelectuali, de te lupţi, ca subcomentator webistic, cu ceva care este şi nu este, cu o nălucă ce te sugrumă inconcevabil dar sigur: văzut-am bimilenar din munţi perindându-se prea multe hoarde ca să nu contemplăm cu nepăsare, fără niciun pic de sentiment tragic, ce-a mai rămas din ciorba de burtă a propriei noastre extincţii, vărsându-se-n vidanja globalizării toată oala unsuroasă, ca după grohăiturile unei sieste cu porci.

Solenoid. Cărtărescu iarăşi orbitor

Posted on December 5, 2015 by propinatiu

Solenoid. Cărtărescu iarăşi orbitor

Download * Camelian Propinatiu – Solenoid. Cărtărescu iarăşi orbitor

Breaking News. Telecanalele, vorbitoare despre politic în proporţii mai mari decât înainte de Revoluţie, îşi întrerup palavrele pentru a prelua integral lansarea Solenoidului. Participă academicienii şi numeroşi scriitori, membri ai Uniunii, care poartă un fel de banderole japoneze de solidaritate cu ăia morţii, clasicii concurenţi la acelaşi public cititor, solicitând să refacă guvernul tehnocrat recent Muzeul Literaturii Române, iniţiind adică o Nouă Revoluţie, după ce Strada s-a gândit că într-o democraţie incultă civic, clasa politică, emanaţie a celei universitare – plagiat, fabrici de diplome, biblioteci rahitice – nu va investi niciodată în educultură numai din idealism 9% din pib, ca să culeagă alţi şmecheri roadele peste 10-15 ani! Dar nici clasa intelectuală nu e mai brează decât aia politică, autoelitele evitând Luminarea Poporului de frica excesului de concurenţă la derizoriul microciolan intern-extern. Cărui vipoi instalat i-ar conveni apariţia a 40-50 de Boia, Cărtărescu, Tismăneanu sau Patapievici lupi tineri pe bază de liste de cărţi bune şi mediateci occidentalizate?

Draci! N-a fost să fie transmisii, deci tot amărâţi şi înapoiaţi rămânem. Toţi cei mari din jur au televiziuni culturale, numai a noastră a fost desfiinţată, nu fără complicitatea kilointelectualilor nepreocupaţi de Infrastructura Culturală, de Luminarea Poporului: http://www.arte.tv/guide/fr/plus7/?zone=europe
http://kultura.tvp.pl/
http://cultureua.com/
http://tvkultura.ru/

Remarcabilă atunci eroarea Cioloş-Iohannis de a nu vizita Gaudeamusul în 21 noiembrie, de a nu fi prezenţi măcar la lansările istorice Boia, Pleşu-Liiceanu, Cărtărescu sau „Adevărul traversează întristat timpul. După 25 de ani”, de Titus Suciu și Vasile Bogdan. Ar fi adus şi presa! Tehnocraţi, va să zică, acum pricepem ce sunt, nişte ingineri, diplomectuali simpatici mai degrabă decât cărturari capabili de Reconstituire, de Marea Recuperare a istoriei culturale a Neamului Românesc, şi a întregii Naţiuni, întrerupte de bolşevism! Căci francezii, polonezii, ucrainenii şi ruşii au vorbit în universal, dar noi mai avem şi nu se poate fără TVR Cultural. Iluminist poporanist, oportunitatea Iohannis-Cioloş de valorificat însă pentru Luminarea Poporului. Guvernului să ne rugăm şi civic Preşedinţiei să cerem! Mezzo TV şi Museum Channel, mai ales Arte TV gratuit şi obligatoriu în toate reţelele de telecablu, să vază şi poporul documentare, nu doar vrăjeală şi bârfă, analişti şi analiste! Bibliotecă Naţională finanţată cât a Franţei. Muzeu de Istorie funcţional, un TVR Didactic în slujba Diasporei, noul Muzeu al Literaturii în Palatul Primăverii sau la Potlogi şi, poate, mansardele memoriale bucureştene Eminescu, Iorga şi Eliade tot mai necesare în postromânism.

Apariţia Solenoidului, chit că – ghinion! – pe preşedintele fost cadru didactic, profesor şi inspector de fizică nu l-a atras ca un magnet la Gaudeamus, permite mai multe discursuri interesante. Mircea Însuşi despre misterele noului său roman rămâne însă prioritar:
http://stiri.tvr.ro/misterele-solenoidului-mircea-cartarescu-despre-cel-mai-nou-roman-al-sau-lansat-sambata-la-gaudeamus_67655.html

Solenoidul intern

Pe scurt, la nivel de referat, solenoidul este o sârmuliţă răsucită spiralat, e un generator de levitaţie pentru sex în aer, pentru somn uşor şi pentru statuia Damnării bogomilice de pe Morgă, piază-rea ca vaca sau găina neagră. La puteri literare mari, o garnitură de câte un solenoid pe sector, poate propulsa Bucureştiul releu staţionar pe orbită, util acolo sus pentru comunicaţiile culturale din capitalele de azi ale fostului Imperiu Habsburgic Vişegrad din Mitteleuropa… Centrală.

Până la Cărtărescu, care nu e om normal, nu şi-a mai pus nimeni întrebările nebuneşti cu privire la moarte şi la cum să evadezi din această Capitală monstruoasă din nordul Bulgariei, într-o altă dimensiune, desigur pe verticală dacă Schengenul pică de tot pentru români şi fraţii noştri întru străvechiul bogomilism, bulgarii. Mai bine zis încă nu le-a prezentat contrafactual îndoielile, pe 800-900 de pagini, scrise fără vreo ştersătură, pe caiete studenţeşti ca ale elevilor, deoarece el nu e numai un scriitor ratat, ci şi un profesor ratat în fundul Colentinei. Cartea aceasta pe mine mă incită să meditez la ireversibilitatea pierderii timpului şi despre cum îmi văd eu condiţia, lumea mea bidimensională, cum o modelez fără teseract pe toată durata ei, să ies pe verticală din timp ca Ştefan Viziru, protagonistul fost adolescent miop din Noaptea de Sânziene. Desigur, nu o pot aprofunda decât citind necontenit, ca miopul, publicaţii pentru publicul gata cultivat, fiindcă pe curvele incompetente, agresive şi corupte din cancelarii ca la şcoala 86 nu te mai poţi baza să te consilieze, şi preocupându-mă să găsesc liste de cărţi bune pe internet în alte referate, despre cum să ies eu pe verticală de aici, din carcera fostă bibliotecă, unde sunt atât de sensibil şi fără epidermă încât banala injecţie e o tortură ca la Auschwitz, compatibilă doar cu chinul stomatologic, cu interdicţia de a urina nocturn sau cu sila de lecţiile coropişniţelor de la catedră preocupate doar de procentele reuşitei la bac, să iei bacul fiind şi scopul educaţiei în oligopedagogia noastră de după 11 august eclipsa din 1999.

Numai cititul nu e tortură. Stilul de viaţă al lui Mircea este al altui Mircea, adolescentul miop din Nopţi la Sânziene! Când ţi-e frig şi n-ai ce mânca sub totalitarism, citeşti liste de cărţi bune. Şi unele de bestselleruri, iar azi, cartea momentului, abia lansată, Solenoid. Lume multă, multă la Romexpo. Disperarea dinaintea ororii, după Colectiv-Bataclan, i-a scos pe bucureşteni din casă, cam ca la Revoluţie, iar seria de cărţi din import sau producţie autohtonă nu a corespuns tocmai acestei mari nelinişti, nu o putea anticipa, cu excepţia celor despre mântuirea sufletului.

Standuri frumos amenajate. Marfă bogată şi variată. De notat în treacăt că nu a fost apreciată dispariţia pipei lui Mircea Eliade din decorul editurii dominante, Humanitas.

Stand Humanitas fara Mircea Eliade, 21 noiembrie 2015

Cum era la 2014:

http://adevarul.ro/cultura/carti/gabriel-liiceanu-despre-volumul-o-idee-suceste-mintile–este-carte-replica-frustrarea-celor-acceptat-comoditatile-comunismului-1_5471809aa0eb96501efed090/index.html
Şi cum stăm la 2015, după controversata dar aplicata lege Crin Antonescu de combatere a extremismelor:
https://www.youtube.com/watch?v=aChwROnT1S0

În zona lansării, principiul separării puterilor cere pe puţin trei istorici ai religiilor. Parcă Andrei Oişteanu în dreapta, cumva în prelungirea frizei autorilor, şi mai încolo, Andrei Pleşu, cu o pungă de cărţi, telefonând. Iar sus, pe ultimul inel, la balustradă, fulgurant, cam speriatul Mircea Eliade, cu pipa stinsă lung, glumind cu Cezar Ivănescu de la periferica Editură Junimea, despre considerente ISU privind prevenirea şi stingerea incendiilor şi despre aşezarea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, foarte despărţiţi, pe panoul Humanitas şi azvârliţi la extreme, ca unii care n-ar fi aplaudat recomandarea implicită de a se citi devastatorul Solenoid înainte de prea optimista, de pildă, The Myth of the Eternal Return, care nu e o carte mare a omenirii.

– Cred că este cea mai importantă lansare la care particip de 25 de ani încoace. Una dintre cărţile fundamentale ale omenirii, cum numai Cărtărescu putea să scrie, care nu e om normal.

Emoţională şi emoţionantă punerea în scenă cu lectura de către dl Liiceanu a scrisorii expediate autorului imediat după sfârşitul lecturii şpalturilor în opt reprize şi primirea exemplarului tipărit:
– Am avut certitudinea, privindu-l, că ţin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas şi că am asistat, contemporan cu autorul şi mândru implicat întrucâtva în povestea vieţii lui, la naşterea uneia dintre cărţile mari ale lumii.

– Mie mi se pare că de fapt cam păcălesc lumea, fiindcă mie mi-e atât de uşor să scriu, pe când altora le e atât de greu să citească.

– Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând, aşa cum nu mai eşti om de rând după ce citeşti Homer, Critica raţiunii pure şi Fiinţă şi timp.

Autor prolific, Cărtărescu se declară mamă eroină. Apoi mulţumeşte Humanitasului. E mândru că i-au pus poza pe panouri. Stă cu spatele la ele şi nu observă absenţa lui Mircea Eliade, exilat la nivelul 4.50, să se plimbe sub cupolă cu un doctor Honigberger, pe Bulevardul Mihail Jora şi pe strada Mântuleasa. Aminteşte o altă scrisoare a directorului Liiceanu, invitaţia de a publica la Humanitas, în anii grei Iliescu-Văcăroiu, cu atât mai întunecoşi după cele trei luni americane Iowa City, The International Writers Program, 1990. Recomandarea autorului pentru cititorul timid să înceapă referatul analizând de pe la pagina 250 nu respectă condiţia creşterii suspansului, dar evidenţiază acuzaţia cu ghiulul Aferim şi romul Eftene, maistrul persecutat de intelectualitatea cancelariei. (la p. 58, explicaţia: „Ţiganii, văzuţi de profesorii plini-ciucure de prejudecăţi ca un neam de psihopaţi.‟) Poate că, pentru a gusta cu adevărat textul, tu trebuie să începi mai devreme, cu pagina 175, capitolul 13 din 51 ale cărţii, intitulabil Pichetiştii, treci la capitolul 26 p.395, unde e călcat liderul lor Virgil de vaca din sticlă neagră şi să te întorci unde vrei. Redundanţa familială din primele 200-300 pagini o fi schelărie pentru neiniţiaţi, pentru cine n-a citit restul Operei, dar nu scapi fără a parcurge ca într-o vrajă tot romanul.

Miracolul că această carte s-a scris în 5 ani de zile pe nesimţite, aşa cum creşte copilul, fără ştersături pe mii de pagini de caiet studenţesc, are avantajul că fraza cărtăresciană e de o simplitate plată de bestseller, limpede ca cristalul, pierde din ambiguitatea necuprinderii adusă în Bărăganul Bucureştiului de fractalii savantului Odobescu, încât n-ar fi fost mai expresiv a preexpulza imaginea pe ciornă şi a trece apoi ca la bac pe curat enunţul despre Virgil, rămuros ca la Hermann Broch. Dar autorul n-are carapace, simte astfel mai acut decât oricare dintre noi neantul valah, are ochiul vederii monstruosului. Miracolul atunci că această carte poate fi citită fără să disperi. Miracolul că te mai duci la biserică, şi nu la morgă, după fila cea din urmă, şi că nu te muţi într-o suburbană dincolo de solenoizii periculoşi, la Voluntari, Chiajna, Măgurele sau Aergistal. Te apără îngerii lui Pleşu şi umorul credinţei populare că unde-i minte, e şi nebunie multă, ba chiar prostie, că prea multă carte tâmpeşte pe intelectual. Nu şi listele de cărţi bune. A citi năuc carte după carte, tot ce-ţi cade în mână. Ca şi cum gestul de a citi contează, nu conţinuturile. Ca şi cum ai avea acasă internet, la 1983, sau în căbănuţa lui Noica, sa te mişti ca în biblioteca de milioane Borges Tolbiac St Pancras. A striga versuri la groapa de sărituri, unde nisipul e ca în deşert, iar liceencele miştocare îţi taie repede cheful de eminescianism cu vreun nimic: „Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?”

Profesorul Cărtărescu faţă-n faţă cu Marea Recapitulare. La 40 de ani, criză erotică, iar la 50, criză metafizică, a propriei dispariţii peste alţi 50. „După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă – o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.‟ – citează Monica lui Virgil de la Măgurele din Noaptea de Sânziene.

Amintiri de fineţe Proust pe mediu proletar balcanic Gorki-Ehrenburg, cu exagerări desculţe din Zaharia Stancu, maestru al grotescului ideologic, adică numeroase minciuni sfruntate, fie şi despre viaţa sub bolşevism. Dezvoltări Sabato-Borges, mistere livreşti Umberto Eco. Îmbătrânirea bogatei Caty Burda, în sfârşit o problemă reală! Reluat aici motivul ştiutorilor, al poporului cărţii, ei devin pichetişti. Răsfăţaţii de azi nu ştiu, nici nu vor a-şi imagina, ce sunt lipsurile sau teroarea ideologică suferite de părinţii ăştia cu toţii nişte „duşi‟. Anomaliile, mai mult medicale: pierderea fratelui, operaţie la trei ani, neplăceri banale cu stomatologi şi doctori şi făcătoare de injecţii, poporul rabdă şi uită, angoase cosmice cu spălătoare de bolnavi, bucătărese şi pedagogi la preventoriu. Deci Mircea nu are oase, ciolane de cititor de sală într-o adevărată bibliotecă de cercetare! Împrumută de la una de cartier B. P. Haşdeu, pe atunci erau multe, gândite de Lenin pentru Luminarea Poporului. Pare că important e gestul, alimentarea, plinul, să citească intelectualul orice, fără liste şi fără autori preferaţi. Exceptând Jurnalul lui Kafka, nu prea le nimereşte. Cert, nu are vreo revelaţie Eminescu, Coşbuc, Goga, Blaga, Beethoven, Ciprian Porumbescu, Van Gogh, Michelangelo, Brâncuşi, Camilian Demetrescu, Baudelaire, Iorga, Henri d’ Alméras:

https://propinatiu.wordpress.com/lista-lui-propinatiu/
https://archive.org/details/fav-camelian_propinatiu?sort=creatorSorter

– Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând.

– A citi cartea asta este o performanță. Nu pentru că e oboseală, ci pentru că trebuie să traversezi cea mai teribilă, cea mai densă atmosferă la care poate fi invitată o ființă uman, pentru că își traversează condiția umană.

Lume multă. Capetele pătrate ale Poporului privind deznădăjduite la capetele teseracte ale Autoelitei pierdute în adimensionalul abisalităţii interioare. Ambalajul publicitar e şi el sub formă de teseract, un obiect aparent cubic cu surprize, care încearcă să ofere, în spațiul 3D, iluzia celei de-a patra dimensiuni şi a accesului cultivat la lectura de performanţă: cine duce textul până la capăt, ăla e un campion, poate scoate cărţi de vizită cu Eu am citit Solenoid, ca altul cu Eu am urcat pe Chomolungma, de să te uiţi că ce vrea ăsta de la sufletul meu ca pisica lui Schrödinger la demonul excitat termodinamic al lui Maxwell.

– Reading Pynchon makes people feel smart:
http://www.independent.co.uk/news/world/americas/a-literary-recluse-the-mystery-of-pynchon-412214.html

Liiceanu mărturiseşte că a reuşit performanţa lecturii complete în opt zile! Pe Facebook, fanii postează că la ce pagină 80 au ajuns şi că autorul scrie dumnezeieşte. Probabil majoritatea se vor ţine de reţeta propusă de autor:

– Citiți rar, citiți câte puțin. Pe două luni, pe trei luni, pe patru luni de zile. Nu trebuie să o înghițiți așa cum a înghițit-o domnul Liiceanu pentru că presupune niște riscuri. Riscul de indigestie ș.a.m.d. Indigestie mentală și nu vă sfătuiesc acest lucru. Ideal ar fi ca dvs. s-o citiți în exact același timp cât a fost scrisă cartea, adică în cinci ani de zile.

– Cartea disperatei căutări a imposibilei mântuiri, nu poate fi reluat în cuvinte, nu poate fi comentat, aşa cum vă spuneam nu poate fi comentată muzica. Cum să comentezi un urlet literar modelat dumnezeieşte?

Discursul delirant al promoterilor Solenoidului impune recitire cârcotaşă, pe un text al cărui mister nu mai există. Textul, pentru cine ştie cărtărescologie, nu e mai bun decât Orbitor 1 Aripa stângă. Cărtărescu rămâne peste contimpurani, dar nu-şi depăşeşte propriile etaloane. Au dispărut lirismul, duioşia, trăirile sunt scoase din cap, Bucureştiul e fantomatic convenţional, putea fi şi Sibiul cu şcoală 86 şi o stradă Maica Domnului, se vede în ţesătura paginilor unde se sfârşeşte prelucrarea unei cărţi din bibliotecă sau a unei pagini web şi unde începe alta; pentru prima oară, deşi corectura e fără cusur, apar în paginare omisiuni Justify.

Poietica probabilă. Textul creşte mai degrabă din lectura momentului decât din jurnale: o istorie a logicii, viaţa de după moarte, medicina legală, Dostoievski, Kafka, Nicolae Minovici – Studiu asupra spânzurării, cubul Rubik, topologie, Vaschide, manuscrisul Voynich… Cuvinte rare şi autori noi: teseract, panariţiu, ublietă, noiţă, halenă, pusilanimitate, madrepor. Bestsellerul sovietic Tăunul de Ethel Lilian Voynich. Plânsul proletar, pionieresc. Biografia de scriitor cu origine sănătoasă. Carte sovietică dejistă. Misterium Eco pe te miri ce: manuscrisul Voynich, Vaschide cum să visezi, Minovici cum să te spânzuri… Tema fiind mântuirea, nu tu Culianu, nu tu Eliade, nu tu Stăniloaie …

Curios, pagini erotice puţine, teoretice şi neexcitante, căci mântuirea e să te laşi de manuscrise şi doar să faci copii, transferând altor generaţii enigma. În schimb, viziuni în preajma morţii, neverificabile, cu care nu ai ce face. Trebuie să te levitezi tu în imaginaţia ta. Măcar secvenţa cu adolescentul şi extraterestra roşcată p. 750 merita un picant capitol întreg. De fapt, Solenoid e şi o bibliotecă de concentrate de posibile romane, ca în proza lui Mircea Horia Simionescu. Răvăşit, devastat, ecorşat, răstignit, cocârjat ieşi dintr-un text menţinut cu măiestrie acromatic, cum al lui Rebreanu din Pădurea Spânzuraţilor, de la început până la sfârşit. Întuneric lugubru. Raritatea umorului. Abia la p. 355 găsesc, şi acela infinitezimal şi poate involuntar, oricum livresc, în expresia „eram într-o febră mai curând textuală decât sexuală‟.

În finalul lansării, în timp ce Cărtărescu râde, se umflă în pene cu mâinile-n buzunare, Liiceanu îl bruschează pe Mircea Eliade, care tocmai voia să se întoarcă în friza autorilor, nesimţitul de la Chicago şi Miercurea Ciuc neobservând că n-are ce căuta cu pipa acolo, din motive de prevenirea şi stingerea incendiilor:

– A, asta voiam să apăr. Cartea nu începe la pagina 200. Astea sunt fandoseli de autor. Modestii. A mai spus cineva chestia asta: Eliade despre Noaptea de Sânziene, care… El credea c-a tăiat lumea-n două prin Noaptea de Sânziene! Şi n-a tăiat-o! Noaptea de Sânziene nu este una din cărţile mari ale lumii… Şi spunea, ce păcat că lumea nu şi-a dat seama că cartea începe la pagina 200. Păi atunci de ce n-a început de la pagina 200!!!

Solenoid va fi una din cărţile mari ale lumii, pentru că Mircea Cărtărescu nu e un tip normal. E un suprasensibil şi un clarvăzător. Vede mai monstruos ca noi România, deşi stă mai mult afară. Sau poate de aceea, ca diasporenii de pe forumuri. El poate să scrie zeci de caiete studenţeşti fără vreo ştersătură. Ceea ce şi produce consecinţe miraculoase. Va fi o ispravă mare a vieţii fiecăruia dacă va citi această carte până la ultima pagină.

Un vecin de-al meu, doctorand în comunicare şi expert în tehnici de lectură rapidă, tocmai şi-a scris pe cartea de vizită că Eu am citit Solenoid şi ce să vezi, cartonaşul s-a excitat, a levitat precoce, a trecut prin tavanul camerei Sambo, şi s-a pierdut în ploaia de cod galben portocaliu, ceea ce nu e lucru curat, nu e normal, prevesteşte poate minunea că în 2016 Cioloş, venit din laicitatea franceză, nu va aloca niciun ban pentru vreo biserică din România:
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1211313-catedrala-manuirii-neamului-mircea-cartarescu.htm
http://revista22.ro/70250485/poiectul-de-buget-pe-2016-bisericile-nu-vor-primi-anul-viitor-niciun-leu-de-la-stat.html

Dacă e să te iei după unii fani de pe forumuri, apariţia Solenoidului e deja compatibilă în valoare absolută cu mătrăşirea BOR din şcoli, abandonarea Catedralei şi demisia Patriarhului, e deci mai importantă ca trăire istorică şi decât căderea lui Ponta şi Oprescu.

Dar au explorat ei în profunzime arcanele textului?

Spectrul extinderilor textului cărtărescian este întotdeauna vast, pluridimensional, renascentist, baroc, adresându-se tuturor categoriilor de cititori, de la licean la savant, de la referat la disertaţii şi doctorate. Pentru sporirea plăcerii de a-l citi lent luni de zile, e poate utilă şi altora această WEBOGRAFIE pentru spectru larg de gusturi gândită:

G.N. Afanasiev – Topological Effects in Quantum Mechanics
https://books.google.co.uk/books?isbn=9401059594
Sergei Vladimirovich Matveev – Lectures on Algebraic Topology
https://www.google.co.uk/search?tbo=p&tbm=bks&q=isbn:303719023X
http://www.realitatea.net/aliodor-manolea-parapsihologul-din-spatele-lui-traian-basescu-vezi-video_695997.html
www.asc.tuwien.ac.at/~herfort/GTG_Wien_10/meilstrup_slides.pdf
Pentru cine citeşte doar clasici verificaţi e mai uşor de perceput kitschul ştiinţific şi al culturii de massă, despre acarieni şi lumi virtuale cu salturi între incinte misterioase aici: https://www.google.co.uk/search?tbo=p&tbm=bks&q=isbn:064309850X
http://gameinfo.eune.leagueoflegends.com/ro/game-info/

Care nu le are cu soteriologiile algebrice, găseşte pe YouTube aceleaşi idei topologic-energetice didactic mai intuitive datorită tâlcşoului nostru nechezol înlocuitor de Luminarea Poporului, care ajută pe votant de uită mai hipnotic că lumina violetă a kilointelectualilor băsişti le-a levitat radiestezic până la 25% din pensie sau salariu:

Psihologia sonoluminică – cu dr. Ionel Mohîrță și dr. Aliodor Manolea
https://www.youtube.com/watch?v=eVKkGeUMF2g
(Dr. Ionel Mohîrță este fondatorul psihologiei sonoluminice, specialist în psihotanatologie. Aliodor Manolea este Doctor în Științe, Medicină complementară, Doctor în Psihologie, doctorand în Științe militare cu o teză axată asupra influenței distale; este autor a nouă volume. GVD Camera este construită de către prof. K. Korotkov, șeful Catedrei de fizică și optică a Universității din Sankt Petersburg, Rusia și permite măsurarea structurii câmpului energetic de interferență.)
http://www.sgtnd.narod.ru/science/hyper/SW/eng/sw.htm
Flacăra violet e sprijinul unei civilizații iguanifere:
https://www.youtube.com/watch?v=fxxeuGJczns
Chausson, Poème for Violin and Orchestra Op.25:
https://www.youtube.com/watch?v=za7dYSSfrCM
Rachmaninov: The Isle of the Dead, Symphonic poem Op. 29:
https://www.youtube.com/watch?v=dbbtmskCRUY

Solenoidul ca roman satanist

Ura societăţii româneşti de azi, deci a publicului potenţial, pentru şcoala distrusă prin subsalarizare 25 de ani, trimiterea live de către Băsescu a debutantului famelic la al doilea job, tabloidizarea culturii, exploatarea mediului preuniversitar de către cel universitar şi jocurile mediatice mereu ostile, o putea identifica oricine, nu e un merit al Solenoidului. Mircea Cărtărescu a ghicit însă foarte bine şi imensitatea nevoilor religioase, de mântuire, ale publicului la începuturile Epocii Wash. Celălalt bestseller al Târgului de carte Gaudeamus 2015 doar este Biblia pierdută a lui Igor Bergler!!! Primii 1000 cititori vor propovădui pe reţele Solenoidul şi vor aduce apostolic repede alţi 10 000 amatori de o carte fundamentală a omenirii. Plus că BOR-ul, religia în şcoli, Catedrala Mântuirii Neamului, pelerinajele, moaştele, ortodoxia sunt tocmai acum ţinte greoaie uşor de nimerit ale unui atac mediatic şi stradal din ce în ce mai bogat şi mai nemilos, nu şi alte culte.

Dacă ne gândim că şi ruşinea naţională a dezastrului de la clubul Colectiv a dus la pronunţarea vorbei satanism, din zona aceasta a practicanţilor, sau din altele asemănătoare, e de anticipat că vom afla că romanul cel nou al candidatului nostru Nobel este dăunător pentru suflete, că e ceva drăcesc să te adresezi unor oameni deznădăjduiţi de atâta tranziţie pentru a-i aduce la o disperare încă şi mai mare, cum că Atotputernicul te striveşte ca pe-o libarcă, gândac de bucătărie, cafard, dacă i te rogi, iar extratereştrii sunt nişte miştocari de om, îi pun geam la maţe. O fi Solenoid carte românească Humanitas fundamentală a omenirii, ca Homer, Kant sau Heidegger, dar propagă în Grădina Maicii Domnului păcatul deznădejdii printre oameni sărmani, umiliţi şi obidiţi, până şi printre diplomectuali corporatişti, cu atât mai angoasaţi dacă mai sunt şi bucureşteni sau măcar diasporeni abia proveniţi în Vest după ce au aplicat, din tot mai insuportabila Românie, unde nu mai e de trăit:

http://www.schituldarvari.ro/index.php?page=invatatura&id=17
http://www.ioanguradeaur.ro/724/deznadejdea-si-nepasarea/
http://inessentia.net/index.php/idei/pacatul-iertarea-si-ispasirea/

De prin jurnale şi interviuri, cititorii, luându-se după titlu, se aşteptau ca Anomaliile mele să fie spovedanie completă, să aducă chiar confesiuni adevărate, până la intimităţi ca-n Rousseau. Să ne arate Mircea tot, totul tabloidic! Aş, nu vor conţine nici măcar jurnalele integrale, de la 17 septembrie 1973 încoace, asemenea nimicuri. Orbitorul text operează cu efecte de sinceritate, nu avem un caz de convertire, de pocăire, de renunţare la literatură şi la jurnal publicabil, pentru a apuca printre lacrimi şi post calea smereniei şi a mărturisirii păcatelor până dincolo de penibil!

Se ştie că Mircea Cărtărescu n-are numai fani, ci şi duşmani consecvenţi, dar editorul Liiceanu îşi asumă ca în transă vorbe memorabile, despre cel pe care l-a simţit de 20 de ani ca fiind Alesul, cel cu creier în formă de fluture, mai bun decât toţi cei din friza de portrete ale autorilor promovaţi de Humanitas, care nu-i ajung nici la genunchi candidatului nostru Nobel ce roşeşte cu mâinile-n buzunare la răsturnarea modestiei celei cu un eu cred invers:
https://www.youtube.com/watch?v=aChwROnT1S0

Dar cine ajunge, Dumnezeule, vreodată la echilibrarea duşmăniilor, la dispariţia Celuilalt, încât să te poţi rătăci liber şi senin în Operă, precum copilul în toată lumea a lui! Paradoxal, cel mai bun şi mai autentic Cărtărescu e în Enciclopedia Zmeilor, unde nu e încrâncenare nici partizană politic, nici enigmatic soteriologică, ci joc pur avangardist, un copil scrie pentru alţi copii, dezvăluindu-şi toată arta literară:

http://wife.mihaimoga.com/?p=341
De fapt, Cărtărescu a devenit candidat Nobel tocmai prin Orbitor. Aripa stângă, unde inventează această scriitură fragedă, duioasă şi familială, cu o puzderie de diminutive, pentru orfanii acestui postromânism din ale cărui dileme nu mai ştim să ieşim fără Eminescu.

Iar pentru a-ţi menţine, în România Epocii… Mooye, cum s-au exprimat internauţii, sau în general pe lumea asta, o asemenea paradisiacă libertate a spiritului dedicat integral Operei, cea mai indicată soluţie de imitat consecvent ţine de o nearătare la faţă ca a preferatului nostru comun, posibil Nobel, uriaşul excesivist american Thomas Pynchon:
http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1902376_1902378_1902438,00.html

http://nymag.com/arts/books/features/48268/

Căci unde nu e nici Infrastructură Intelectuală occidentalizată, nici Luminarea Poporului practicată de Autoelită, nici filantropie de la cleptocraţie, nici frumuseţe, nici întristare, e mai bine să stai în Glossa ta şi să contempli bine mascat în munte, ca Toma Arnăuţoiu, priveliştea corupţiei, câtă vreme clasa intelectuală nu e mai brează decât aia politică, pe care nici nu o poate civiliza sau măcar îmblânzi prin plagiate, fabrici de diplome şi biblioteci rahitice.

Mircea Cărtărescu nu este o natură confruntaţională, dar e un luptător tenace şi eficient, de mare clasă Ştefan cel Mare – Vlad Ţepeş, înfuriindu-şi uşor adversarii, nesupunându-se binevoitoarelor lor sfaturi cocalare despre ce, când şi cum să scrie şi necedând niciodată un pas înapoi. Aşa Enciclopedia Zmeilor conţine un zmeu dentist şi breasla a protestat, iar rezultatul este că scaunul stomatologic rămâne instrumentul de tortură din Solenoid, într-o ţară de ştirbi care n-au cu ce şi râvnesc la tratamente metafizice-n gură din ce în ce mai scumpe, inaccesibile, sau măcar visează banale proteze dentare noi, mai fixe, valorând cât patru pensii. Iar De ce iubim femeile are un text seducător, cu prima femeie la pat, care se întâmplă întârziatului stătut să fie o… securistă, Irina, fabula semnificând, după unii cârcotaşi, că şi colaborarea cu securitatea aia ţi se putea întâmpla în banalitate şi pe nesimţite, aşa e viaţa, nici nu merită să-ţi ceri dosarul de la CNSAS! A turna e firesc ca şi cum ai sexui. Ei bine, tot Irina o cheamă la mişto pe femeia finală din Solenoid, ca şi Irinuca pe fetiţă!

Îndemnul insistent al editorului către public la a citi, a citi, a citi Solenoidul are probabil raţiuni statistice de… insuccesuri. Uimirea e că nici romanul Revoluţiei, Orbitor 3, infinit mai accesibil, n-a fost dus până la capăt, nu ştim de cât de mulţi cititori, merită sondaj. (Culmea e că am întâlnit recenzenţi entuziaşti sau scârboşi care, vorbind în clişee, îl parcurseseră în diagonală, asta e altă tragedie, tipic nechezolică, a refuzaţilor la export.)

Suficienţi însă dacă, exploatând necitirea până la capăt, a reuşit fără alte reacţii decât a mea, noua stea pe urme Vadim a Cotidianului, Spânu, să atribuie convingător, pentru cetitorii de numai titluri, candidatului nostru Nobel ceea ce nu a spus şi nici nu putea să spună:

http://www.cotidianul.ro/imi-bag-p-in-regina-angliei-180291/

Ci supramediatizatul enunţ cu Regina Angliei, infamie revoltătoare pentru intelectualii civici, se bazează tocmai pe amintita necitire din scoarţă-n scoarţă, dar într-un mod ticălos, cu secretă trimitere politică pro-bolşevică: enunţul nu aparţine în text nici lui Cărtărescu, nici măcar Autorului textului (Mircea), ci – mare cinism ofiţeresc de azi al presulicii noastre – unui torţionar securist (!) anchetator bun de la Jilava (Orbitor 3, p. 241). Mai rău încă, în mediatizatul articol rechizitoriu, citatele decontextualizate sunt puse, cu profesionalism al denigrării, deasupra acuzaţiei că singurul candidat Nobel român din RO cu şanse reale „a avut un statut privilegiat, fiind tradus pe banii statului, într-un program naţional al ICR, în mai multe limbi, fiindu-i plătiţi şi banii cu care-şi promova romanele sale pornografice‟.

Ura a prins, mai ales la antibăsişti, şi, dacă sheruieşti azi pe Facebook ceva favorabil despre candidatul nostru Nobel Mircea Cărtărescu sau despre prietenii lui megaintelectuali, despre mişcarea civică a intelectualilor publici în general, pierzi întotdeauna câţiva Friends. Iar ca postac, te trezeşti banat şi pe Cotidianul Spânului, şi pe Antena 3 care ne ţine astăzi loc de TVR Cultural! Nu s-a replicat de către o Românie intelectuală întreagă, nici măcar cu vreo scrisoare deschisă de protest şi solidarizare, cum pentru Pleşu sau Patapievici în situaţii similare. Mircea Cărtărescu a fost lăsat să se apere singur, eventual s-a şi râs pe sub mustaţă de indignarea sa:
https://www.youtube.com/watch?v=mylgQqVmP6s

Da, aşa se întâmplă în cultura românească cea fără biblioteci occidentalizate, precum există fani Cărtărescu, există şi duşmani Cărtărescu, mai puţini şi mai puţin culţi, de regulă acumulaţi nu pe motive literare, fiindcă azi e migălos de citit, fie şi liste de cărţi, ci mai mult prin situarea Facebook pro sau anti Băsescu/Iohannis. Eventual, constaţi la public, pe lângă invidie sau vulnerabilitate la manipulare, răzbunarea deloc neglijabilă pentru postromânism, pentru atacurile deşănţate percepute de români ca pline de dispreţ şi ură, agresive, băşcălioase, la valorile naţionale: Eminescu, suma Voievozilor, Soldatul lui Nichita ca Erou Necunoscut, Catedrala Mântuirii Neamului, ba chiar la toată literatura… ante-post-modernistă, cu Sorescu şi Marin Preda în frunte, cea înmormântată doctrinar de universitarul Cărtărescu ca inactuală optzecisteşte, în suspectatul scop să-i publicăm, să-i canonizăm în manuale, să-i cumpărăm exclusiv şi eventual să-i şi citim până la pagina ultimă doar pe seismectualii şi megaintelectualii Autoelitei, vreo 52-53 toţi!

Dar până pe la 2011, anul de vârf al postromânismului, nu numai Orbitorul, mai ales în volumul 3, al nedocumentatei abordări a eroicei Revoluţii de la 1989, o luase razna de tot pe panta asta, a forfecării legăturii ombilicale Antheu dintre pubintelectualitate şi populaţie, luându-se la mişto fecala istoriei Neamului Românesc, cu tot cu geniul eminescian căruia, prin strategia de la Putna – întâi unitate culturală, abia apoi cea politică – datorăm uitata Mare Unire Regală de la 1918.

Da, ţine de fapte eroarea că necunoscând Poporul sau cum funcţionează Poporul, compus din cuminţeniile îmbrobodite-n molton ce vând tufănele şi rădăcinile pământului pe trotuarele ude, şi nepăsându-i de suspiciunea privind primirea de arginţi din străinătate, Autoelita s-a angajat cu frenezie nătângă în postromânism, în persiflarea valorilor naţionale, spre mirarea cu laude a euroatlanticilor. Ca un fel de justificare a neangajării în crearea unui curent unionist sau a unuia monarhist al Reconstituirii, miştocarii superculţi au stricat eficient, profesionist, şi maşinăria idealismului eminescian, şi maşinăria patriotismului. Probabil ireparabil. Pentru că aceste nimicuri de negăsit în malluri, Eminescu, Voievozi, România Regală Mare, Unirea, Biserica, erau valori invariante la speculaţii ideologice, ajutătoare la derută, război şi catastrofe. Rezultatul fiind azi, între Jobbik şi Crimeia, că radiografia fecalei lui Patapievici a ajuns până-n ultimul cătun mioritic ori de prin Sardinia sau din Spania (tot dobitocul diasporean forumeşte că suntem o ţară de kkt!), iar cutrele se mai şi miră-n tâlcşouri că la noi, în Epoca Wash, nu mai respectă nimeni pe nimeni!

Toate acestea, ale postromânismului oricât de bine intenţionat, nasc ură, ba chiar ură patriotică, statornică prin fiorul ei cumva religios ca la paşoptişti. Reacţie probabil resimţită în tirajele Autoelitei, tocmai când Eliade, Noica, Ţuţea, Vulcănescu, Bernea, Stăniloaie, Vintilă Horia şi alţii, însuşi Cioran, au devenit din 2015 nefrecventabili pentru carieriştii cu CV voit imaculat.

Rezultatul pozitiv şi lăudabil e că astfel de atacuri nesăbuite, iritante pentru conştiinţa patriotică între Jobbik şi Crimeia, au dispărut din Solenoid, din continuarea Orbitorului. Nu cu desăvârşire. Mici înţepături, inspirate pesemne de lecturi cumane din Djuvara, mai scapă: elevii şcolii 86 sunt vegheaţi de „bizarele personalităţi muntenegrene din tablourile de pe pereţi‟, iar la p.401 şi la p. 648, deasupra cuierelor stau „două personalităţi albaneze‟ şi stema, pe alt perete fiind Ceauşescu, portretul într-o ureche. Se poate şi mai urât însă, la p. 453 se vorbeşte de „personalităţile calmuce din portretele de pe pereţii cancelariei‟. Or, în afară de Cârpaci şi Savantă, ce alte personalităţi erau pe pereţii şcolilor noastre? Meritau ele batjocorite?

Dealtfel, Autoelita face unii paşi timizi nu spre o împăcare cu Eminescu, ci pe o justificare a Dilemei 265 1998, exprimată deocamdată cam în forma că eşti tu prea prost sau netrimis cu bursă întâi la Budapesta şi apoi mai în Vest, ai halucinaţii, nimeni nu i-a împins Luceafărului cadavrul în debara, stricarea maşinăriei mitului Poetului Naţional şi a solenoizilor patriotismului n-a ţintit decât deschiderea drumului spre noi exegeze, cum ar fi ale lui Costache şi Boia despre târguirea imaginii astrale şi despre o istorie purificată de naţional-comunismul marxistului Ceauşescu! Dealtfel, în finalul Solenoidului, la p. 833, constaţi împăcarea/ înfrăţirea cu părosul Eminescu, o trimitere ah, Dionis, ceea ce stârneşte unui promoter nişte ciudaţi ditirambi, cam cum ar fi teseractul căderii în sus că în a şaptea dimensiune s-a întors maşina lumii, timpul curge invers şi atunci Luceafărul e un… epigon al Nobelului: „dintre toate enormele intertexte, cel mai mult m-a emoționat cel cu Sărmanul Dionis. Manuscrisul cărții lui MC e chiar manuscrisul pe care-l citea Dionis – iar imaginea lui Eminescu citindu-l, în halucinată transă magică, pe Cărtărescu (deși nu apare tale quale în carte) mi se pare o ideală „arme parlante” a literaturii noastre. Alephul ei destinal.‟

Mai greu de observat, fiindcă tot ce pastişează Cărtărescu devine text propriu apropriat pentru neavizaţii care nu mai servesc Eminescu din debaraua nefrecventabililor, e lectura de la pagina 429 a copilului de nouă anişori în drum spre concentraţionarul preventoriu Voila, prin 1965: el citeşte-n legănuţ din proza literară a Poetului Naţional, întrebuinţând ediţia-n coperte albe abia scoasă cu un an în urmă de tânărul Eugen Simion la Editura pentru Literatură, genialele pagini 216-218 cu care începe inegalabilul poem romantic nebestsellar Avatarii faraonului Tla.

Avem, aşadar, în Solenoid numai excesivism, nu şi postromânism. Nu găsim acele injurii la istoria românilor care au fost cândva, poate, pentru suspiciuni ale publicului cultivat azi vremelnic depăşite, condiţia succesului. Era cum sub bolşevism trebuia să lauzi ici-colo rânduiala totalitară, altfel nu ţi se publica nici restul, erai poet doar pentru tine şi jurnalul tău.

Curios că, cine se frige cu ciorbă suflă şi-n iaurt. Cum nu de postromânism s-a legat în supramediatizatul atac Spânu, ci de nişte obscenităţi, urmarea e că şi nimicurile acestea dulci, cu o grijă frustrantă pentru cititor, sunt evitate în Solenoid, totul e pieptănat, s-a dus dracului ocazia să mai ştim vreodată, în detaliu ca pe frunze de dud, măcar cum ar fi o însoţire cosmică halucinantă dintre un adolescent pământean şi o extraterestră hairy redhead.

Obsesia cândva că Orbitorul, ca hiperjurnal, ar fi ultima carte. Oricum, O3, nedocumentata carte despre Revoluţie, o luase razna în 2007 cu hiper-postromânismul infamei pagini unde, necreditabilă atribuire, tocmai infuzorul mândru pesedist Iliescu, nu vreun megaintelectual istoric bestsellar, e pus să enunţe teze visceral antiunioniste şi antibasarabene despre valorile naţionale, azi strânşi fiind între fălcile Jobbik şi Crimeia ale naţionalismului altora: „Căci Ştefan cel Mare, mărunt de statură dar mare figură este cel care, inspirat de Duhul Sfânt (…), a rostit o zicală nemuritoare, ce i-a servit drept deviză, şi care-apoi s-a dovedit o lege-a pământului pentru toţi voievozii ce i-au urmat: «În duşmani cu hula, în popor cu sula!» Nu-i de mirare că toţi moldovenii de azi îi seamănă ca două picături de apă: pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge nevinovat. Apoi, Mihai Viteazul. A avut, ce-i drept, neclarităţi ideologice, i-a legat pe ţărani de glie, dar a şi unit cele trei ţări Româneşti, cum mai târziu, în mod simbolic, istoricii au unit trei bucăţi de hârtie ca să alcătuiască faimoasa lui frază-testament: «Pohta ce-am pohtit: Moldova, Ardealul, Ţara Românească» “. (Orbitor 3, p. 420)

Frison, temerea că odată căzut ICR-ul şi în rest crescând atâta invidie şi ură, românul Cărtărescu nu mai speră în Nobel sau, ceea ce e mai probabil, îşi vede de creşterea organică, de la sine a Operei, precum se face mare pruncul, mai importantă fiind perfecţia ei decât deşertăciunea laurilor peste un text mutilat ideologic!

Într-adevăr, Solenoid, mastodont livresc greoi ce sparie cititorul neprofesionist, nu e cartea unuia pus pe vânarea disperată, uşor ridicolă, a unui premiu suprem. Exceptând acuzarea romului Eftene c-a furat ghiulul Răduleştii, nu există în text vreo ingurgitare masivă şi umilă de teme ale corectitudinii politice sau, bine cunoscute de călătorul Cărtărescu, ale dezbaterilor ce frământă chinuitor, şi adesea ridicol, plictisita de prea mult bine intelectualitate occidentală.

Dimpotrivă, ce e acum de evidenţiat e însuşi patriotismul cărtărescian de a rămâne, prin extensia Solenoid la Orbitor, ancorat în problemele româneşti, ale Capitalei, ale celui mai trist oraş din lume. Şi e de-a dreptul act de caritate să te mai deranjezi să vii de la Berlin pentru lansări în ţara care nu te-a făcut nici măcar academician la atâta validare externă, în oraşul în care eşti înjurat de trei ori pe săptămână, iar densitatea Infrastructurii Intelectuale dincolo de Centru e mult mai apropiată de a Bărăganului decât de a Budapestei:
http://www.budapest.com/city_guide/culture.en.html

În definitiv, Cărtărescu şi-ar fi putut consolida poziţia de candidat Nobel cu vreun text de interes global, valorificând viaţa lui Mircea, caminante, abroad! De fapt, a venit vremea şi pentru achitarea acestei datorii iluministe. Meritul intelectualilor Rezistenţei prin Cultură sub bolşevism a fost că au practicat Luminarea Poporului, în tradiţia boierului explorator Dinicu Golescu. Fie şi descriind ei Occidentul drept paradis murdar străbătut de autobuze ogari cenuşii, orânduire în mereu neterminată decrepitudine, corabie a nebunilor Sebastian Brand niciodată scufundată, dar nu mai e mult până la naufragiu! De unde mirarea că încă nu avem măcar valorificată în Jurnale o descriere a Lumii de azi, a vieţii intelectuale euroatlantice, de către multumblatul mai mult pe-afară profesor şi autor, te simţi escrocat.

Resursele organice, proprii, pentru acest Solenoid sunt jurnalele, poezia şi proza de până acum, familiare multor cititori. Pe urmă, vin lecturile ştiinţifice şi filosofice, fără pic de politică. Şi încă ceva, uitat de mulţi. Precum Eminescu era atent la poezia poporană, poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, aşa Mircea Cărtărescu se apleacă asupra culturii de massă.

Princeton Engineering Anomalies Research:
http://www.princeton.edu/~pear/
„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele.‟
http://www.evz.ro/evz-exclusiv-ce-roman-va-scrie-mircea-cartarescu-la-berlin.html

Maşina producătoare de text, maptexul cărtărescian, era deja deplin funcţională încă de pe când autorul vârstnic pe jumătate din cât a deja agonisit în rodnici ani, ne-a dat volumul de versuri Totul. Acel maptex de la 1985 nu mai putea greşi vreodată decât dac-ar fi primit proiecte rău gândite. La aproape treizeci de ani, erau terminate asumarea limbii române (proprietatea termenilor, a nu metaforiza din necăutarea cuvântului adecvat), cunoaşterea predecesorilor interni şi externi, interese mari în ştiinţe şi, dispreţuită de amatorii snobi, cultura de massă occidentală. Ce mai lipseau: cunoaşterea Balzac-Preda a ţăranului de pe stradă şi, paradoxal, tocmai filosofia şi teologia, cunoştinţele neadâncite metodic aici rămânând însă bune pentru Literatură şi kitsch, rele pentru adevăr, dar ce contează! De aici şi curajul de a miza orbitor pe solipsism: lumea se sfârşeşte odată cu pielea mea. Consecinţă, privirea de şofer vitezoman aruncată asupra semenilor, nişte siluete în toată opera, ai zice că nici rudele nu sunt bine cunoscute. (Unora le place, alţii preferă să fie scriitorul unul dintre transportaţii în comun, care filosofează pe îndelete cu omul mucios de faţă.) În Solenoid, apar adesea arpegii kitsch pe un motiv eminescian, parcă mai multe decât în Orbitor: fără prieteni, făr’ de prieteni… Însuşi contactul cu Poporul, cam strâmbând din nas: copiii acestuia au păduchi, domnule! Ceva luciferic, ba chiar eminescian, titan şi geniu, rămas în ochiul de agent imobiliar cu care este evaluat oraşul: doar imobilele contează, pereţii lor, ornamentica.

Mircea Cărtărescu nu mai poate demult să producă lucru ne-bine făcut, fuşereală, rasol literar. O carte nu rea, ci enervantă, Solenoid. Şocanta intrare în text cu am luat păduchi de la elevi, e un truc al efectului de sinceritate. Cine stăpâneşte penibilul, fireşte va mărturisi drept totul, până şi la ce armă a făcut armata, cu umoristul Cristian Teodorescu, speri degeaba! Invers, suspiciunea cititorilor activi faţă de domniţa leneşă de pe canapea, a-civică. Venind de la un intelectual de succes, care mai totdeauna a „aplicat‟ şi a fost ales, pichetiştii ăştia cu false probleme par o bătaie de joc la adresa disidenţilor şi golanilor MPU. Iar mofturile soteriologice, pentru credincioşii practicanţi, dacă au şi lecturi teologice, sunt daraveli de-ale dihorilor savanţi ateişti de-ai lui Ţuţea, rezolvabile numai în a cincea sau în a unşpea dimensiune.

Intriga e cam trasă de păr, convenţională, uimitor de şubredă ca suport ştiinţific la atâta erudiţie măcar în ştiinţele biologice. Titlul are conexiuni mai degrabă sovietice, cu Hiperboloidul inginerului Garin, foarte citit cândva. Solenoidul ăsta e pus sub casa vapor, formal. Altele, pentru celelalte 5 sectoare ale Capitalei. Legate pesemne prin labirinturi eliadeşti. Şi găselniţa contrafactuală despre cum ar fi fost viaţa Cărtărescului fără glorie literară e uitată în creşterea textului. Nicio deosebire faţă de Orbitor. Tot un profesor periferic care scrie lunatic, fie şi doar jurnal.

De fapt, Orbitor are acum patru tomuri. O1 şi O2 rămân; aripa dreaptă a fluturelui, Cartea Revoluţiei eroice de la 1989, e al treilea, O3; iar Solenoid al patrulea, O4. Creşterea masivităţii de la un tom la altul e organică, naturală, a se vedea pomul lui Fibonacci. Simetria fluturelui s-a cam pierdut. Şi aşa ediţia cartonată nu mai păstra la exterior decât steluţele tomurilor, nu detalii privind corpul şi aripile. Cartea Revoluţiei rămâne masivă dacă ne închipuim un volum patru Anomaliile mele (părţile 1 şi 2 ale textului lansat) şi un volum 5 Solenoid (părţile 3 şi 4). Din această perspectivă, silueta textului nu mai e Fluturele, ci un graţios ca o libelulă Tupolev 95 (v. pe Google imagini). Romanul Revoluţiei e aici fuselajul, motoarele cu elicii mari sunt Aripa Stângă şi Corpul, respectiv Pichetiştii (Solenoid, părţile 1+2) şi Extratereştrii (Solenoid, părţile 3+4).

Altă imagine a marelui text cărtărescian: Solenoid planând ameninţător deasupra Fluturelui, liliac macabru la apus de soare. Căci Solenoid e continuarea în spirală a O3, pare chiar că levitează ca un O4 deasupra acestui experiment constructiv terminat cu bine. Nici presupune a reciti Orbitor. Dar nici nu-l desfiinţează. Dacă ce va urma e tot un Orbitor despre sine, atunci toată opera poate că va avea acest titlu în conştiinţa masilor însetate de liste de cărţi bune.

Cum tema mântuirii pe verticală în altă dimensiune, cu solenoidul şi teseractul, e cercetată de numeroşii noştri gnostici continuatori ai cercetărilor lui Victor Petrini, nu m-aş mira ca noul bestseller al candidatului nostru Nobel să fie prezentat denigrator masilor necititore, dar postace, drept roman satanist. Recent, despre satanism s-a vorbit dogmatic şi în legătură cu dezastrul de la clubul Colectiv.

Descrierea ca lagăr de concentrare pentru copii a preventoriului de la Voila poate fi uşor legată, pentru vreun detractor indignat, de porunca a 9-a a tot mai globalei religii sataniste, un imperativ pe care şi carnivorele pentru propriile progenituri îl respectă, să nu faci rău copiilor mici:

http://www.bisericasatanista.org/cele-unsprezece-reguli-sataniste-ale-pamantului.html

În fond, dacă retezi recuzita publicitară fioroasă demonologic şi tradiţia hippiotă, satanismul nu e chiar aşa ceva de speriat, ci o religie convenabilă pentru băieţii deştepţi ai succesului cu orice preţ! Interesant ce se înţelege aici prin solipsism: e încrederea periculoasă că alţii sunt tot aşa de corecţi ca tine. Nuuu! Ei sunt incorecţi:

– Anton LaVey was not talking about philosophical solipsism as outlined above, but (as his text clarifies) his warning is more akin to a social solipsism, a belief that everyone else is on the same level as you. It is a failure of effective empathy.

http://www.dpjs.co.uk/solipsism.html

Cu sau fără ajutor satanic, s-au câştigat Nobeluri din poziţia la care e cotat Mircea Cărtărescu în 2015! N-avem TVR Cultural contra ArteTV, n-avem sediu Uniunii Scriitorilor, nici Muzeu Literaturii, nici ăla de Istorie funcţional, n-avem biblioteci occidentalizate, până şi Belarus are o Bibliotecă Naţională mai atractivă tinerilor decât neterminata noastră ceauşistă: https://www.youtube.com/watch?v=-2NHBHo9qdw
Odată cu plecarea echipei Patapievici de la ICR, pare că Mircea Cărtărescu se luptă de unul singur pentru Nobel. Dacă se mai luptă. Solenoid ajută şi nu prea.
Dimpotrivă, în RO implicarea cea mai semnificativă e o contră, o strâmbă, o barbarie ca şi cum s-ar lăuda un nefericit că i-a furat racheta Simonei Halep înainte de finala campioanelor: http://www.cotidianul.ro/-frankfurter-rundschau-scrie-un-amplu-material-despre-plagiatul-lui-mircea-cartarescu-269291/

Bineînţeles, postromânismul de a-l da în gât pe candidatul Nobel român e exploatat cu plăcere în afară contra noastră: http://www.20minutes.fr/culture/1703859-20151007-nobel-litterature-prepare-fiches-fleur-pellerin

Şi iarăşi bineînţeles, bineînţeles că filologii noştri n-au reacţionat să explice Cotidianului că nu e plagiat a recontextualiza extracte din Laurence Sterne pentru a spune ALTCEVA decât Tristram Shandy! Sau că pe această celebră carte se fac seminarii/exerciţii, studiul naratologiei şi al retoricii, încât numai un tâmpit s-ar apuca s-o plagieze – ar fi ca şi cum l-ai plagia pe Shakespeare sau pe Coelho!

Şicanarea în ce priveşte presupusul plagiat din poemul Căderea sau favorizarea de către ICR a unui exces de traduceri loveşte însă direct în imagine şi ne păgubeşte pe toţi:
http://romaniabreakingnews.ro/mircea-cartarescu-plagiat-demascat-si-demonstrat-icr-ul-lui-patapievici-a-pompat-bani-in-humanitas-ul-lui-liiceanu-pentru-un-nobel-ist-ratat-de-la-debut/
Iar controversa merge direct în sursele occidentale de informare ale străinului:
https://fr.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

Din păcate, astfel de porcării nu rămân fără răspuns al scriitorului, fără reacţie de apărare sau de atac. Nici nu se poate altfel. Iar riscul e mutilarea Operei, fie prin deturnarea textului de la proiect, ca o trezire din vis, fie prin corodarea resurselor de timp şi de nervi.

Solenoid p. 29 ţine să vorbească, răspunzând altor insinuări, de serviciul militar ca îndobitocire, insistând simbolic cu baia purificatoare de la întoarcere, deşi poporul îşi priveşte cu veselie amintirile mizeriilor de cazarmă, ca formatoare pentru bărbat. Iar dacă, într-adevăr, scriitorul a avut nenorocul de a fi repartizat la trupe de securitate, ca mulţi alţii, şi mari, însuşi securistul turnător menţionează că, sub bolşevici, n-aveai cum să te opui cadristului care hotăra cine la ce armă se duce: https://www.youtube.com/watch?v=9XWBSCpA6Ag

Oricum, şi fără astfel de intruzii, cartea îşi are vulnerabilităţile ei. Mitomania: repetată poanta kitsch cu recitatul nebunesc al poeziei în gura mare pe străzi şi chiar la liceu, exact cum îşi închipuie naivele ce e poetul. Cititul cărţilor cu tona, ca şi cum toate ar fi egal de consistente sau s-ar evita dezvăluirea listelor de cărţi bune pentru Luminarea Poporului. La pagina 144, caviarul şi mămăliga, Doctor Faustus şi Piticul lui Lagerkvist, par tratate monoton drept egale ca potenţial revelatoriu! Emoţiile instructive ale potopului de lecturi vin abia de la un tratat de parazitologie, de la unul de patologia viselor, de la un al treilea pentru uzul cui vrea să se spânzure! Filosofie isterică. Nu sarcasmul omului din subterană. Derutantă nepunerea problemei că şi la Praga poţi fi tot atât de nefericit ca la Bucureşti, dacă nu eşti, ca intelectual şi scriitor, băiat deştept să te distrezi cu bani mulţi: cartea cea mai dragă mie, Jurnalul lui Kafka. Cărţile fundamentale ale omenirii se scriu fără focuri de artificii. Banalitatea cenuşie, fără onirism kitsch urieşesc, în Procesul, Castelul, Metamorfoza.

Obiecţia Eliade la nedumeririle teologice Cărtărescu-Liiceanu, cu dumnezeu existent, dar mai rău şi decât extratereştrii, ar fi fost de o simplitate pălmuitoare. Probabil o trimitere la cine ştie ce trib care a dat răspunsul corect încă de pe vremea tăbliţelor de la Tărtăria. Iar Culianu poate că ar fi admis că profesorul Mircea din fundul Colentinei continuă cercetările gnostice ale lui Victor Petrini de la ORACA, dar n-are nicio şansă fără supercomputerele KGB-ului să reuşească evadarea. Se şi vorbeşte publicitar de un gnosticism mai disperat decât tot ce a scris Cărtărescu până acum şi decât tot ce s-a scris până acum în limba română! Ce dracu poate face un cadru didactic care s-a lăsat de poezie? Să speculeze. Să viseze solenoizi. Ce savant merge la Păltiniş la Noica, se miră cum de spera să răspundă FĂRĂ BIBLIOTECĂ uriaşă marilor întrebări ale Geocortexului, ale Bioseei în Univers. N-avea Petrini la ORACA decât să imagineze solenoizi, pichetişti, catehizarea sarcopţilor şi înălţarea Capitalei pe orbită releu pentru Budapesta şi Mitteleuropa, fără a fundamenta vreodată o nouă gnoză.

Şi cum e cu satanismul cărţii? Logic, suntem cu toţii un fel de sarcopţi. Hm, aşa au şi gândit despre ei înşişi, nu numai despre victime, şi teroriştii de la Bataclan. Altminteri, carte a milei. A milei de sine, nu de popor madrepor. Autorul nu datorează nimănui nimic. Nici prietenilor reali, nici scriitorilor care sunt prietenii singuraticilor şi nici lui Dumnezeu! Mai ales Biserica nu există. Curat explorare imobiliară! Aha, pupătorii de moaşte pot fi ridiculizaţi de presa anti-BOR, dar Mircea îşi poate păstra dinţii de lapte în cutiuţa de tic-tac. Finalul repezit. Ridicarea la cer a Bucureştiului n-are nicio raţiune romanescă alta decât plăcerea de a o descrie. Bucureşti, oraşul cel mai trist de pe faţa pământului? Aş! Cel mai idiot, poate! Nimic nu merge. De aceea şi suntem aşa de trişti.

– Toţi suntem trişti, spunea el. Nu se vede întotdeauna, dar toţi oamenii sunt trişti. (Eliade, Noaptea de Sânziene).

Salvarea sufletului, moarte, vederi bogomilice, adică agitarea problemei mioritice, pe care Poporul a rezolvat-o demult. Tinereţe fără bătrâneţe. Poporul lui Alecsandri, Eminescu şi Coşbuc. Mântuirea o cauţi pe la mănăstiri ca Steinhardt sau pe Gange ca ăla cu Maitreyi.

Adevăratul cititor, destinatar al cărţii, nu are competenţele unui istoric al religiilor ca Eliade, Pleşu, Culianu sau Oişteanu, nici ale unor filosofi ca Stoichiţă, Liiceanu şi Cornea, ci e acela al bestsellerului kitsch De ce iubim femeile. Pentru acesta, n-are nimic faptul că Bucureştiul din Solenoid e fantomatic şi poate fi şi Bruxelles, Buenos Aires sau Strasbourg.

Iar satanismul titanic vine la nivel de referat de geniu de la progresul că dacă pentru secolul XIX Nietzsche-Dostoievski neliniştea era că dacă Dumnezeu nu există atunci totul e îngăduit, uite că vine ăsta cu pichetiştii şi afli că Dumnezeu există, te calcă vaca neagră a Damnării, dar e Lucifer, unul cam al dracu bogomilic, şi atunci nu se mai pot mântui/descurca la Bucureşti decât băieţii deştepţi ai Erei Ticăloşilor, eficienţi printr-o etică oarecum satanistă:

http://www.necronomi.com/magic/satanism/ethics.ots.txt

În esenţă, la ce duce ipoteza antimioritică. În tumultul valurilor oceanului încălzirii globale, madreporul uman, pricepând că viaţa e o consumabilă finită, zbiară de 8000 de ori după ajutor cu dinţii coralieri la stele! De râsul satului. Pentru omul lui Ţuţea, sunt false probleme şi injecţia, şi tratamentul dentar, şi zbaterea, şi moartea însăşi. De mers pe la Săpânţa.

Solenoid nu e una dintre cărţile mari ale literaturii lumii, pentru că acestea nu se fac cu scriituri impecabile, cu imensităţi kitsch de joace video, ci cu Adevăr, fie el şi artistic, cu atât mai semnificativ. Nu cu minciuni sfruntate despre învăţământul românesc, uimitor de occidentalizat sub Ceauşescu (înţelesese că trebuie să predea coropişniţele de la 86 competenţe nu enunţuri) şi despre medicina României socialiste, pe atunci cu aproape toţi medicii în ţară, se înfiripă o mărturie de valoare. A lua injecţiile şi tratamentul dentar ca acte de tortură e o impietate faţă de deţinuţii politici omorâţi cu zile, iar a pune pichetişti, protestatari, actanţi civici, cu lozinci gnostice la morgă, e cum ai demonstra original în parcuri. Încremenire în opacitate, după ambiguitatea privind golanii Pieţei Universităţii (căderea balconului Eminescu şi al Icoanei fiind şi componentă depreciativă a apocalipsului bucureştean din Orbitor 3).

Din nenoroc, generaţia optzecistă a fost masacrată de abjecţiile Epocii Mooye. Erau oameni sensibili, fără carapace, vulnerabili la monstruos, la perimarea Infrastructurii Intelectuale şi aşa raţionalizată pe sponci de bolşevici. Cu atât mai mult sprijinirea necondiţionată a Nobelului românului Cărtărescu e azi pentru toţi un act patriotic, ţi se pare ţie text satanist au ba. Iar calea rămâne liberă şi obligatorie pentru visata Acţiune Perpendiculară, pentru evadarea pe verticală a României din submediocritate, precum Capitala ceea propulsată spre cer de solenoizi.

Solenoidul extern

Orice ar unelti detractorii lui Cărtărescu, publicul dinafară e dinainte câştigat. Greu de crezut însă că monstruosul pe care îl extrage scriitorul din cel mai trist oraş posibil va fi detectat de străin ca altceva decât un monstruos tipic românesc, înapoiat, balcanic, primitiv, estic, iară nu ca un atribut locativ al condiţiei umane. Plăcerea de a nu ţi se contrazice prejudecăţile de civilizaţie maximă primează. Occidentalul ştie că toţi românii sunt tuciurii la moacă şi că RO e o ţară a romilor persecutaţi şi siliţi să emigreze (premiatul Aferim), un iad al medicinii precare (Moartea domnului Lăzărescu, avortul cela dezgustător, copiii HIV 1990, orfelinatele, aurolacii, cerşetorii…), un fief al BOR-ului care şi-a pierdut la Tanacu încrederea în Credinţă, şi mai ales o ţară a ruinelor, a unei demolări nesfârşite în vigoare şi azi dacă e să te iei după scriitorii români:
http://www.arte.tv/guide/fr/052755-000/l-europe-des-ecrivains-la-roumanie

Imediat după Revoluţie, conştiinţa occidentală a fost zguduită de imaginea orfelinatelor ceauşiste şi de infernul spitalelor în care zăceau copiii infectaţi cu HIV. Apoi au venit ca ştiri spărgătoare bătaia troglodită de la Târgu Mureş, mineriadele, demonstraţia că eroismul Timişoarei şi al Baricadei ascund „minciuna secolului‟, care e că românii au fost în stare de-o revoluţie, în realitate fiind sloboziţi din robie de sovietici, maghiari, securişti şi americani! O dâră din această sensibilitate occidentală la ce e mai rău dinspre România persistă şi azi, aşa că dacă pescuieşti în acest canal tulbure, câştigi cu certitudine notorietate. La aproape 60 de ani azi, şi având 33 la Revoluţie, experienţa de viaţă îi permite candidatului nostru Nobel scormonirea Proust a amintirilor în toate direcţiile, dar el alege cu un instinct de piaţă sigur tocmai ceea ce poate răscoli bestsellar conştiinţele: chinuirea copiilor cândva, tema dominantă a Solenoidului. Nu alege mai proaspetele impresii occidentale de acum pentru a scrie, ci îndeosebi, adesea contrafăcute, mărturii despre şcoală şi sănătate de pe meleag, prezentându-le ca spaţii ale ororii concentraţionare marxiste. Pentru începuturile proiectului şi evaluarea sensibilităţii publicului la 2010, poate nu e o coincidenţă nici blestemul că băsismul tocmai aceste două teme l-au dus la un cumplit dezastru electoral, reducerea salariilor cadrelor didactice cu o pătrime şi comasarea spitalelor fără vreun regret după medicii zburătăciţi spre Vest:

http://stirileprotv.ro/stiri/social/200-de-spitale-din-romania-dispar-in-2011-ce-punem-in-loc.html

Proprietăţile topologice ale solenoidului ca papiotă n-au nicio legătură cu diferenţa dintre legenda publicitară şi ce constată în text, contrariat, fanul cărtărescian. I se spune că simetriile orbitoare ale universului cer azi explorarea variantei în care scriitorul Mircea nu va mai fi bestsellarul în RO şi UE invidiat de prea mulţi intelectuali, ci opusul acestuia, adică rămâne profesoraş de cartier, să practice oligopedagogia, cu luminoasa conştiinţă însă de a trăi dintr-o muncă acceptată de toţi ca necesară, cinstită, ba chiar de sacrificiu, în condiţiile criminalei subsalarizări a educaţiei din România postcomunistă. Nu se întâmplă aşa. Mircea al Solenoidului rămâne profesor la şcoala din Colentina doar strict sub ceauşism! Nu-l vedem membru în comisiile de votare ale democraţiei originale, nici chemat din vacanţă la referendumul anti-Băsescu, decis de euroatlantici prin dictatul participării 50% pe caniculă globală de iulie. Textul nu trece dincoace de Revoluţie şi nici nu se mişcă şi în Occidentul cutreierat de mult premiatul candidat Nobel al românilor.

Bolşevicii, cu toate păcatele lor, au reuşit unde burghezo-moşierimea regală manifestase mai mult milă neputincioasă: în alfabetizarea populaţiei şi în combaterea bolilor sociale – tuberculoza, sifilisul… Oriunde te mişcai, analiza sângelui şi radiografia pulmonară erau obligatorii! Scandalul e mai cu seamă în descrierea şcolii zise 86, unde scriitorul, imaginându-se fără succes literar înainte de 1989, optzecist, ar fi putut să-şi târâie zilele în mizerie şi anonimat, printre colegi torţionari şi copii martirizaţi, cu aprobare de la nişte părinţi troglodiţi. O mare nedreptate! De fapt, sistemul de învăţământ ceauşist, faţă de alte domenii, ceea ce a recunoscut şi UE lui Marga, era destul de sincronizat cu cel occidental, măcar prin puterea lui Mircea Maliţa, prestanţa lui Noica şi prestigiul lui Moisil, prin îndrumătorul Inspecţia şcolară (difuzat peste tot de Ioan Jinga şi Ion Negreţ-Dobridor), prin traducţiile bogate ale Editurii Didactice şi Pedagogice, prin efortul atâtor ostenitori şi apostoli. Colapsul oligopedagogic, incapacitatea sistemului de a mai da educaţie, de a mai forma caractere măcar prin lectura de liste de cărţi bune, a venit abia în capitalismul sălbatic, ale cărui vipuri intelectuale rămân şi astăzi cele formate înainte de 1989, mai toată Autoelita! La pagina 123, se vorbeşte, vai, de laboratoare de fizică, de chimie, de biologie (azi în general săli de clasă pregătitoare, desfiinţându-se demult Didactica, furnizoarea de materiale), ba chiar şi de cabinet dentar pentru elevi şi profesori! De aceea, se poate spune că Solenoid este o fierbinte pledoarie pentru cel puţin dublarea salariilor acestor Apostoli îmblânzitori ai Neamului Românesc, cadrele didactice, deoarece logic, dacă relativ decent plătite de comunişti cadrele erau curve incompetente, şpăgare şi bestii de spărgeau cu ghiulul căpşoarele copiilor, apoi ce resurse umane pot achiziţiona inspectoratele de pe piaţa muncii azi, oferind lefuri băsiste, cum te-ai duce la tarabele lui Piedone cu o sumă limită şi n-ai găsi la negustori decât bananele/roşiile cele mai depreciate! Ci văzând ce brute torţionare, ce coropişniţe a avut poetul ca colegi optzecişti, ne putem închipui ce resurse umane încă şi mai hidoase, incompetente dar corupte, s-au putut cumpăra pentru sistem în postromânism, la salariile de mizerie necorelate cu spirala inflaţiei, şi populează acum sistemul. Practic, e de crezut că sub comunişti profesorii se recrutau dintre studenţii de note 8-9, la stat, iar azi de 6-7, inclusiv de la fabricile de diplome, restul absolvenţilor serioşi alegând fireşte cariere mai bănoase, în ţară sau mai ales afară.

Pretenţia Cărtărescului că ar fi dus o viaţă obscură: faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieți etc. De un an eram profesor în fundul Colentinei, de unde ştiam (ştiu şi acum) că aveam să ies la pensie” (p. 73). De fapt, auzise toată lumea de optzecismul său când a fost repartizat la Şcoala 41 („cea școală 41” din Levantul). Pe vremea aceea, peste calea ferată, oraşul Voluntari era comună suburbană, iar Şcoala 42 era geamănă, cam acelaşi proiect, se vede planul că e cam la fel şi azi pe Google Earth. Limba română acolo, la 42, era predată de doi viitori uriaşi autori de manuale alternative, unul emblematic chiar pentru Humanitas, coleg de facultate cu Mircea şi secretar de stat ministrului Marga:

http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?t=Alexandru+Crisan

http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?t=Marin+Iancu

Este deci o minciună sfruntată ce se transmite cititorului occidental despre învăţământul românesc optzecist, în care mai toată generaţia optzecistă, Budila-Expres, era încadrată! Este iarăşi o minciună sfruntată descrierea preventoriumului Voila ca… lagăr de copii. La confluenţa Dej-Ceauşescu aveai ce mânca, iar combaterea tuberculozei e o notabilă realizare a comuniştilor, cum şi preventoriile şi taberele şcolare, unde te cântărea la sosire şi plecare, şi îţi cunoşteai ţara, dimpotrivă, distrugerea lor e o crimă odioasă a postcomunismului. La p. 446, chiar te apucă râsul:
– Cât am stat la Voila, m-am hrănit aproape numai cu mere şi hidrazidă, pe când mâncarea de la cantină am vărsat-o în întregime.

Doi ani a stat! De fapt e vorba de un răzgâiat, de un copil de mic nomenclaturist mofturos, căci la 1965, la începuturile ceauşismului se mânca bine în tabere şi la cantinele muncitoreşti, militare, ba chiar şi în spitale, cum întrevedem la p. 436, un adevărat festin faţă de foametea ce va veni cu tacâmurile şi adidaşii şi salamul cu soia optzecist:

– Mi-era rău zilnic doar din cauza mirosului de mâncare de la cantină, din cauza ciorbelor şi ciulamalelor, a cărnii moi şi insipide de pui, a pipotelor şi ficaţilor pe care mai curând aş fi murit decât să le mănânc.

Nu e însă de glumit, pentru cititoarea occidentală mămoasă, cu esenţa carcerală, concentraţionară a preventoriului de la Voila, din capul locului, când eşti luat în primire, copil de 9 ani, de „un instructor tânăr, cu părul creţ şi figură bestială – obraji emaciaţi, mustaţă zbârlită, deasupra gurii crispate într-un fel de continuă grimasă de dispreţ‟ (p. 432). Acolo sunt şi fetiţe, „lente şi palide ca deportatele‟. Pe lângă bătăi din te miri ce, încasate de la paznici, pedagogi şi îngrijitoare, principala tortură este revoltătoarea oprelişte de a urina noaptea (p. 486): „Patul meu mirosea a pipi. Toate, de fapt, miroseau. Căci după ce se dădea, la ora nouă seara stingerea nu mai aveam voie sub niciun motiv să ieşim din dormitor. Pe hol şi prin spălător bântuiau femeile de serviciu, cu ţâţele şi fundurile lor uriaşe, cu obrajii lor atât de umflaţi, că nu mai era loc şi pentru ochi pe feţele mongoloide. Dacă vreunul dintre noi, înnebunit de nevoia de-a urina, îndrăznea să deschidă uşa, se-auzeau de dincolo zbierete bestiale, care ne trezeau pe toţi. (…) În cele din urmă strângeam pleoapele, invadat de o ruşine teribilă, îmi luam perna-ntre picioare şi-o udam fleaşcă, tremurând şi clănţănind din dinţi. O aruncam apoi sub pat…‟

Oricum, e mai bine în preventoriu copil decât în lagăr-lagăr mai târziu, tânăr, ca Mircea Eliade la Miercurea Ciuc, scuipând sânge înainte de a fi dus la sanatoriul Moroieni în 1938.

Tot cu iz concentraţionar, la p. 61, scorneala buimăcitoare pentru Vest că elevilor din România marxistă li se înfiera ca la vite sau ca la sclavi numărul matricol pe umărul stâng cu acul de pirogravat încălzit la roşu! Nu în lagăre, ci la şcoala nr. 86 din fundul Colentinei. Venea cu ustensila maistrul de la atelier, când începea anul şcolar. Aşa se face propagandă marxist-leninistă în Desculţ, scena seamănă cu a botniţei lui Zaharia Stancu, pusă copiilor culegători de struguri la boier. Ca român şi bucureştean, poţi să râzi de o minciună gogonată, dar străinul când citeşte de bună credinţă cum că în România am avut naţional-comunism, care rimează cu ce-a avut Reichul, naţional-socialism, o ia de bună, că suntem un popor de idioţi şi asasini. De notat că matricola de pânză mică, dreptunghiulară bleumarin aurie era prevăzută cu nişte capse nu neapărat pentru a putea fi scoasă la chiul şi orgie, ci pentru că, cernelurile fiind proaste, se decolora, ieşea la spălat.

Nu mai sunt batjocoriţi voievozii ca în Orbitor, dar e descris un monstru didactic la p. 236, profesoara, desigur tocmai de istorie, deci de patriotism, Rădulescu:
– Copiii n-o iubesc, nu doar pentru că-i pune să înveţe şiruri nesfârşite de voievozi, cu anii înscăunării şi cei ai morţii, cu anii bătăliilor şi-ai edictelor, cu „cauzele răscoalelor‟ şi „condiţiile sociale‟, ci şi pentru că poartă pe degetul arătător de la mâna dreaptă un ghiul de aur formidabil (…). E vai de copilul care nu visează şi noaptea anul bătăliei de la Podul Înalt sau cei între care-a domnit Dabija-Vodă: inelul se abate în creştetul lui ca o lovitură de trăsnet, şi părul lui nespălat începe să şiroiască de sânge. Nu e clasă în care să nu vezi măcar un copil purtând în creştet, neascunsă de părul scurt, cicatricea, cu două sau trei puncte de sutură, rămasă de pe urma întâlnirii cu ghiulul doamnei Rădulescu.

Profa asta călău, pe lângă montaje ceauşiste la serbări, se mai ocupă şi de cercul de ateism, finalizat într-un concurs pe care Solenoidul îl descrie aşa, la p.243:

– Rând pe rând copiii veneau la linie şi, de la cinci-şase metri depărtare, se străduiau să scuipe drept pe icoana de la catedră, în semn că într-adevăr şi-au însuşit învăţăturile cercului de ateism ştiinţific. Doamna Rădulescu nu lăsase nimic la voia întâmplării: icoana Maicii Domnului era împărţită în zone, asemenea siluetelor de animale de măcelărie, şi fiecare zonă era notată cu puncte de la unu la zece (…). Participanţii mai adunau puncte făcând dovada că, de-a lungul anului, urinaseră pe crucile cimitirului Andronache, din apropiere, că agăţaseră părintelui de la biserica in cartier, pe spinare, un bileţel cu cuvântul „PROST‟, că-şi făcuseră să plângă bunicile bigote povestindu-le din „Biblia hazlie‟…

– De psihanalizat că visul acesta cu scuiparea icoanei e mai degrabă al efortului scoaterii religiei din şcoli şi al ruinării şi transformării în mall a Catedralei Mântuirii Neamului!

– O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.

Profa de rusă bate la palmă cu un cablu „nu la puţini a reuşit să le scrântească degetele şi oasele palmei‟, p. 651, iar la p.568, Florabela, profa de matematică, surprinde pe cititoarea Suelin întinsă leneşă pe canapea californiană, cu un glas cu acute care „scurgeau firişoare de sânge din timpanele şirurilor de elevi‟. Mai ceva decât să-ţi faci ness cu cenuşa Zarazei, la p. 451 descoperim alegaţia năucitoare că pe-alea profesionistele de la Crucea de Piatră, dacă erau şi ştiutoare de carte, desantaţii de pe tancurile Armatei Sovietice de ocupaţie le-au făcut învăţătoare copiilor noştri, deoarece trebuiau să fie încadrate şi ele în câmpul muncii. Coropişniţele libidinoase şi inculte, mahalagioaice, vin deci din portretistica expresionistă George Grosz, Otto Dix… Or, spectrul în care te poţi mişca pentru a-i privi literar pe Apostolii Neamului Românesc, şi ai Naţiunii Române, dintotdeauna martiri ai subsalarizării, se întinde cu bonomie şi duioşie între Domnul Vucea şi Domnul Trandafir. Păcat!

Profesorii buni sistematizează materia. La p.122, Suelin se familiarizează într-o viziune de ansamblu cu bătaia concentraţionară din abatorul mineresc care ar fi fost, după profesorul Cărtărescu, şcoala românească sub comunişti: „Se bătea în şcoala 86. Se bătea cu catalogul, se bătea cu linia în trei muchii, se ciocănea în cap cu ghiulul de aur de pe deget. Se trăgea de perciuni şi se pocnea cu latul palmei după ceafă. Se dădea borşul pe nas şi pe gură printr-un dos de palmă bine ţintit. Se scotea la tablă şi se trăgea la palmă cu un cablu electric pentru fiecare greşeală. Se împungea cu arătătorul în coaste. Dacă deschideai brusc uşa unei clase vedeai mereu acelaşi rând de copii înşiraţi de-a lungul peretelui cu mâinile ridicate asemenea soldaţilor care se predau: stătuseră aşa toată ora, cu junghiuri teribile prin braţe. Repetentele aveau vânătăi pe pulpe asemenea prostituatelor.‟

Ce nu poate concepe Suelin, vrăjită de umanismul demascatorului, e că înainte de 1989, exista în RSR o forţă uriaşă care se chema parrtidul. Iar dacă vreun om al muncii, muncitor, mergea la parrtid şi-i arăta uite unde mi-a lovit copilul cu ghiulul „intelectualul‟, o cam belea, să fi fost agresorul el însuşi membru de parrtid sau turnător!

Desigur, fiare existau şi atunci în sistem, cum există şi azi, e drept mai timorate de primejdia filmărilor cu mobilul, dar precum în natură carnivorele, nu pot încarna imensitatea de sute de mii de cadre a sistemului. Necazul e că parrtidul, exploatându-i pe profesori şi ca activişti, îi salariza cât să nu fie dispreţuiţi până la pierderea credibilităţii. Pe când în oligopedagogia noastră, subsalarizarea de după anul anti-Eminescu 1998 şi continua ridiculizare în presă fac imposibil demersul educativ: elevul poate fi învăţat să ia bacul, care e şi scopul educaţiei în RO, dar nu şi să respecte valorile, să citească liste de cărţi bune şi să se poarte cuviincios.

Parazitul Ispas făcut de extratereştri obiect didactic, mulaj viu cu abdomen transparent. Coropişniţelor nu le vine ideea să-l arate la copii, la vreo lecţie deşchisă. Greu de crezut că biblioteca putea servi drept carceră. Întrebarea e: a crescut ea după Revoluţie sau tot cartea dejistă, mai mult de la Editura Cartea Rusă, dospeşte pe rafturi de brad negeluit şi acuma? Starea de levitaţie a educaţiei, oligopedagogia, s-ar fi sugerat mai bine însă dacă se alegea, pentru a simboliza mizeria telurică contrafactual, dubiosul mediu universitar, cu păcatele lui, mai ticăloase chiar, decât cramponarea de mediul gimnazial ceauşist, prea puţin elevat. Evadarea din Arhipelagul Şcolar e depărtarea de popor. Scriitorul nu mai e sigur că din punct de vedere al oamenilor muncii îşi mai câştigă cinstit existenţa, raţia zilnică, ceea ce se concede totuşi „faunei de profesori de gimnaziu de la o școală periferică‟.

Nu se poate lupta împotriva unei minciuni, minciuna marxist-leninistă, cu altă minciună! Dacă începem să inventăm atrocităţi comuniste, generăm suspiciuni şi cu timpul un fel de negaţionism, nimeni nu va mai respecta nici Raportul Tismăneanu! Cărtărescu şi Humanitasul se aşază pe acelaşi nivel moral cu Spânu şi Cotidianul, ba chiar cu Brucan şi Scânteia sovietică la această infamă literar şi în adevărul ei pagină 61: „Nu-mi amintesc data precisă când matricola a fost înlocuită cu tatuajul (…). De ani buni, în prima zi de şcoală (…) apărea şi profesorul de atelier (băieţii fac lăcătuşerie, iar fetele croitorie) cu acul de pirogravat încins la roşu. Unul câte unul, cu mâneca suflecată, copiii răbdau înscrierea meticuloasă pe umărul stâng, cu litere necioplite, a numărului ce avea să-i identifice ca elevi ai şcolii 86.‟

Contrarevoluţia teroristă a emanaţilor a întors în multe privinţe la cincizecism cultura românească, dar recursul la grotescul ideologic de teapa Zaharia Stancu – Petru Dumitriu e cel puţin pentru euroatlantici derutant.

Prima oară, poetul Mircea Cărtărescu a scris Orbitor în tatonările din Nostalgia (Visul). După încheierea cu enorm succes a trilogiei, ne surprinde prin curajul sau resemnarea de a-l mai scrie încă o dată în Solenoid. Iarăşi mitomania kitsch: sărăcia lucie, nevroza, tebeceul, firea visătoare, lecturi cu toptanul, călugărirea întru poezie, lipsa prietenilor… Sugerată chiar epilepsia. Nebunia manuscrisului, jurnalului – truc autopublicitar că citeşti chestii nepreţuite. Anomaliile mele, titlu de lucru despre care scriitorul spune că „se potriveşte foarte bine până pe la jumătatea cărţii, după care anomaliile se sfărâmă încetişor şi din oul acesta care se sparge eclozează altceva‟. Lidia Bodea prima cititoare, la Humanitas, ar fi pledat pentru titlul Solenoid, din vreo 200 propuse. Avantajul că e un termen universal, iar latinii se gândesc la soledad sau la un soare orbitor.

Unii aşteptau ca titlul Anomaliile mele să fie pus peste spovedanii împinse până la indecenţă, deşi Jurnalele se ştia bine că nu sunt discurs necontrolat. Alţii aşteptau să fie valorificate cumva experienţele din anii de pelerinaj occidental, ca şi cum condiţia omului fericit ar fi alta decât a românului necăjit. Orbitor 3 a părut unor critici un regres de la literatura înaltă prin prea multă atenţie acordată Revoluţiei. Regresul era însa datorat documentării neglijente şi excesului de postromânism în critica ceauşismului. Solenoid, sub un titlu ca pentru fizicieni singuratici, ar putea fi acum acel Orbitor 3 dorit de criticii care n-au apreciat abordarea literară a încâlcitelor probleme ale Revoluţiei antibolşevice. Amuzant că în descrierea vieţii şcolii din fundul Colentinei, se simte de la o poştă dezgustul de o muncă cinstită al scriitorului/ideologului/propagandistului român generic, vândut veşnic unei puteri sau alteia, fie parrtidul, fie mogulul. El nu pricepe nimic din esenţa muncii didactice, înţelese doar ca o sinecură provizorie, nu ca o meserie responsabilă, chit că obiectul muncii e copilul mai preţios decât un Vermeer sau decât Jurnalul lui Kafka dacă ar fi de ales solomonic ce arunci în foc:

– E inimaginabil cât de tâmpitoare e meseria de profesor, cât de mult te degradezi, an de an, corectând teze şi scoţând şcolarii la lecţie, repetând de zeci şi sute de ori aceleaşi fraze, citind cu „intonaţie‟ aceleaşi texte, vorbind cu aceiaşi colegi în ochii cărora vezi aceeaşi disperare şi neputinţă pe care ei o văd în ochii tăi (…). Ştii că decazi, că mintea-ţi devine o vomă de citate bombastice şi clişee, şi totuşi nu poţi face nimic…

– Cine, prof amărât de o subsalarizare cumplită de după anul anti-Eminescu 1998, a mers la pitorescul bâlci Europa, sub guvernarea ţărănisto-liberală şi a Alianţei Civice şi a intelectualilor publici, de s-a iscat din mizerie şi foame în 2000 cea mai serioasă şi mai dramatică grevă postcomunistă, cea a corpului didactic, să-şi ieie haine ieftine de la chinezi şi arabi din dughene şi de pe tarabe, ştie că Mircea Cărtărescu exagerează sau minte cu acea navetă nesfârşită şi epuizantă, sfertul de oră pe care-l face maxitaxi de la Obor la capu’ lu’ tramvaiu 21, unde e imediat după turnul de apă şi Şcoala 41 ajunsă 86 în Solenoid. La fel e şi cu munca „tâmpitoare‟ a profesorului scriitor preuniversitar! Adevărul e că ai 18-20 de ore pe săptămână glume cu copiii, fie ei şi liceeni, totdeauna alţii, te bucuri văzându-i cum cresc ca florile, pomii sau iepuraşii! Deschizându-le ochii spre listele de cărţi şi trăiri bune, că doar nu eşti canalie sau idiot sau carierist să nu sabotezi programa şi teroarea ideologică! În rest, spre deosebire de universitar, care trebuie să răspundă studentului la întrebări încuietoare, ai mintea mereu liberă şi o nelimitare de timp pentru lecturi şi creaţie cu adevărat neatârnată, pură, fără concesii, poţi scrie adevărul şi numai adevărul. Dacă ai caracter şi ceva de spus. „Timpul d-tale interior, singurul care contează, îţi aparţine. Poţi munci visând, sau amintindu-ţi, sau gândind.‟ zice şi Eliade în Noaptea de Sânziene.

Răul la superlativ e că Solenoid pare un copil extras prematur cu forcepsul din scriitorul gravid. N-a mai mers nici dracu în literatura noastră, poate nici în altele, pe aceste drumuri şi este evident că abia pe spre final inspiraţia curge în valuri, autorul Solenoidului a… învăţat cum se scrie Solenoid, cu toate operele mari dealtfel se întâmplă aşa. Relatarea despre mariajul cu Ştefania e o capodoperă! Totdeauna ai vrea să re-scrii.

Povestea evanghelizării sarcopţilor ar putea fi roman aparte, de nu cumva film hollywoodian cu monştri 3D, cucerind toate Oscarurile.

Cartea avea nevoie de un răgaz până la Gaudeamus 2016, sau măcar Bookfest 2016 aniversar, pentru a fi şlefuită, tivită cu aur, cum nici Capela Sixtină n-avu norocul desăvârşirii. Tema chinuirii copiilor se putea dezvolta şi mutând oriunde pe glob ororile de la şcoala 86 din fundul Colentinei sau de la preventoriul TBC Voila, pentru că tot neverosimile rămân. Iar în loc de Bucureştiul devenit fantomatic în Solenoid, fără amănunte semnificative personalizat, se putea alege, cu minimă culoare locală decor, Budapesta, Berlin, Amsterdam, Iowa City sau Stuttgart. E de mirare neexploatarea masivă în şirul produselor de brand Orbitor a cunoaşterii nemijlocite a Occidentului plăcut, sănătos şi corect. Ca număr de ani şi ca intensitate a trăirilor revelatorii, se cam echilibrează paradisul cu experienţa vieţii sub totalitarism. Eliade nu ezită să-şi valorifice în Noaptea de Sânziene ce-a trăit pe-acolo!

Suflul poematic ar fi fost, la un Solenoid rescris, atât de puternic încât am fi simţit nările de panteră neagră ale Damnării adulmecându-ne. Şirul anomaliilor lui Mircea, supuse analizei stăruitoare, ar fi dus, pe un fulger din graful bifurcărilor vieţii, direct la presimţirea că lumea cealaltă şi-a vârât coada în a noastră.

Paradoxal, dacă Mircea Cărtărescu rămânea un profesor obscur în fundul Colentinei şi semna Thomas Pynchon numai şi numai opere perfecte, nearătându-se vreodată publicului precum genialul american, atunci ar fi avut conştiinţa unei munci cinstite cert, aia de dascăl la elevi 18 ore pe săptămână, nu scriitor superfluu Capitalei, şi ar fi fost în marele timp liber şi cu mintea limpede un clasic cât Kafka, nu un bestsellar kitsch ca Coelho, cum îl văd detractorii. Activitatea la clasă l-ar fi instruit zi de zi despre absurditatea de a învăţa pe altul. L-ar fi lămurit şi că sacrificiul supraomenesc pentru operă perfectă nu-ţi aduce de la contemporanii băieţi deştepţi decât invidie şi ură, iar de la cititorii cinstiţi o fidelitate labilă, lesne aplecând urechea la ce poveşti scorneşte Spânul despre Harap Alb. Mai mult, o navetă lungă cu 109 sau 21 sau maxitaxi l-ar fi ajutat să filosofeze despre om cu obiectul muncii speculative în faţă, râgâind şaorme şi conversându-se obscen cu mobilul, uitându-se urât la cel ce citeşte şi cugetând despre ce se mai vede pe geam.

Succesul cărţii va veni dinafară, după traducerea şi difuzarea ei. Occidentul va fi puternic impresionat de mizeria românească şi de ideile progresiste, îndeosebi de cea probată ştiinţific inginereşte, cotrobăind prin cosmos, că nu există decât, cel mult, cum au descoperit acum un mileniu bulgarii, un Dumnezeu rău, bogomilic, satanic, de să te calce ca pe-un gândac de bucătărie dacă eşti idealist, adică prost. Mai mult, va considera antologică parodierea ştiinţifico-fantastică a mitului creştin aplicat pe o mântuire-răstignire la sarcoptul râiei, unde e trimis Mircea în misiune de bibliotecarul Palamar.

Aşadar ICR trebuie sa revină la preşedinţie daca vrem un Nobel românesc echivalent cu Schengenul plus vize USA! Curios doar că ostilitatea dirijată anti BOR se extinde azi şi asupra eminescologului Petre Ţuţea, pentru Paradoxul ateistului că baba e om, iar laureatul premiului Nobel ateu e dihor. Nu e însă nicio anomalie că noul bestseller al dlui Cărtărescu – Solenoid – merită toată atenţia ICR-ului, condus sau nu de preşedintele/ iniţiatorul Artmark.

Şi totuşi, cât preţ se poate pune pe mintea cititorului occidental? Pe la Parisul însângerat, după ororile de la Charlie Hebdo şi Bataclan, nici vorbă de pichetişti metafizici, marea preocupare corectitudinară este, de pildă, sporirea laicităţii nu în dauna islamistului, ci în a catolicului:

http://www.lefigaro.fr/vox/societe/2015/11/27/31003-20151127ARTFIG00210-jean-sevillia-supprimer-les-creches-de-noel-ne-resoudra-pas-le-probleme-de-l-islam-radical.php

http://www.esoblogs.net/6925/mircea-eliade-et-son-oeuvre-par-ioan-p-couliano/

Deci, merge, ţine mai departe, candidatului Nobel român, să-i ia cu lugu-lugu pe aceşti ciudaţi naivi, cum ar fi a explica feromonal bombardamentele teroriste anglo-americane asupra Bucureştiului, când în unele gropi bănuim că se şi implementaseră solenoizi performanţi Tesla:

– Venea, purtându-şi încă echipamentul de zbor, pilotul Charlie Klosowsky, cel care, excitat de feromonii ucenicelor de la croitorie, azvârlise peste atelierul din inima Bucureştiului o bombă care-l prefăcuse-n ruine.“ (M. Cărtărescu – Orbitor 3, p 558)

Motanus mutantus, le rezolvi ciudaţilor, infatuaţilor, tot aşa întocmai la fel, nişte angoase pentru care şi-au impus singuri ca tolerante doar tratamentele laice. Şi iaca feedbackul extern confirmând anticiparea internă: una din cărţile mari ale omenirii! Nu, Solenoid nu diminuează şansele Nobelului românesc. Încruntatului juriu nordic i se pot oricând oferi, precum zeiţei Damnare, scene intrate de-acum în antologia universală: călcarea gândacului Virgil fizician la Măgurele de către Ahrimana morgii, p. 395; Ispas Sansabri, ţiganul tabagic portar al şcolii, făcut de ozenişti mulaj didactic cu abdomen de plexi sau termopan, p. 729; trimiterea mântuitorului Mircea la sarcopţi, p. 771; înălţarea Bucureştiului lui Crin Halaicu la cer, p. 817; insuportabila pagină 828 a cadavrelor tale zilnice succesive, de la prunc la pensionar. Prozaic în poezie şi poezie în proză. La p. 587, de remarcat o imagine a cărei valoare creşte prin faptul că e construită strict cu elemente definitorii pentru Orbitor:

– Era atât de singur, încât trupul său nici nu mai făcea umbră.
Compatibil cu iactanţa eliadescă din butada:
– Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi. (Noaptea de Sânziene)

Date fiind ancorele preexistente amintite şi inexistenţa un Minister al Imaginii Externe a României, receptarea Solenoidului în Occident va fi superioară celei a Orbitorului şi atunci şansele candidatului nostru Nobel cresc simţitor, mai contribuind paradoxal şi sabotajul Spânilor de acasă, ca într-atâtea alte cazuri celebre, de regulă din ţări nu democrate, ci stăpânite autoritar, dacă nu chiar totalitar.

La spital

Posted on December 10, 2014 by propinatiu

Ce o intriga mai mult şi mai mult pe micuţa Vivi la spital era bizareria că o înconjurau doar pacienţi şi paciente, cu sau fără însoţitori, cam de vârsta a treia, deşi logic gândind, adică statistic, câinii nu muşcă doar persoanele bătrâne, ci şi pe cele tinere şi foarte tinere, până şi copilaşii foarte mici, de grădiniţă sau de ţâţă. (Dacă mai sunt în ziua de azi chiar atâtea grădiniţe, că multe mame stau în şomaj şi pot să aibă personal grijă de copilaşi.)
Şi tocmai asta nu realiza ea mai deloc, că de ce doar persoanele în vârstă au venit să se injecteze contra turbării? Tineretul, de la care doar ea era o excepţie, oare nu se teme de această oribilă boală, care odată declanşată nu o mai vindeci nici pe valută şi mori în chinuri groaznice?
Oare numai vârstnicii ţin să celebreze la spital supravieţuirea?
Nu, tineretul nostru nu e inconştient, ci neinformat. Deşi unele babe nefu îl consideră enragé congenital. Sărmanul tineret nici nu ştie că turbarea se poate transmite şi la om! Nu i s-a spus clar acest groaznic adevăr nici la orele de educaţie sanitară din planul de muncă al dirigintelui şi nici la orele de igienă care se cuprind câteodată în cursul de anatomia şi fiziologia fiinţei umane de la facultăţile de filologie care pregătesc poeţi/ scriitori/ copywriteri profesionişti. S-a insistat mai mult pe alte boli la mai modă în Occident sau în imaginarul nostru, cum ar fi SIDA, drogurile, zoofiliile, hipertensiunile, uretritele, colitele şi altele, care seceră mai degrabă pe tineri decât pe numeroşii noştri pensionari care dezechilibrează bugetul oricărei guvernări… Cât priveşte turbarea, există probabil prejudecata că la noi, datorită lucrărilor savantului de renume mondial Victor Babeş, acest flagel a fost eradicat la om şi nu mai poate lovi decât pe animale. Dar poate că adevărul chiar ăsta este! De ce ne-ar minţi presa? Cert este că în ultimii ani cazuri serioase de turbare, oricât de senzaţionale subiecte ar fi putut să fie, nu s-au prea găsit de către presă şi, de aceea, a început şi omul nostru s-o lase mai moale cu vaccinatul. Ba chiar personalul medical, sistemul însuşi, nu prea mai insistă pe acest factor de risc, fiind şi el predispus ca întreaga ţară deschiderii spre ecomilă şi spre integrarea euroatlantică.
În fond, tanti Cici a avut revelaţia ecomilei, după ce a muşcat-o puiul de veveriţă pe mama şi s-a întâmplat ce tragedie s-a întâmplat cu tetanosul lui tata, când a strâns multă vreme de pe la dispensare, policlinici, spitale, şcoli, primării, diverse alte instituţii publice, un bogat material tipărit împotriva turbării, broşuri, foi volante, afişe, pliante, planşe de uz didactic, diapozitive, diafilme, filme, videocasete, prezentări, educându-mă şi pe mine în acest sens al îngrijorării metafizice, contra cutremurării şi turbării, cum a format şi pe alţii, încurajându-i împreună cu generalul parapsihopupu Vasea că nu putem stăpâni fenomenul rabigen decât prin iubire şi dialog între om şi toate vieţuitoarele oprimate.
Dacă te muşcă un liliac, un câine, o pisică , un veveriţel sau un alt animăluţ, el nu trebuie omorât, ci identificat şi pus sub observare, monitorizând dacă turbează sau nu, că poţi aşa să întrerupi tratamentul.
Rana trebuie spălată imediat de bale gasteropodale, cu apă şi săpun, apoi dezinfectată riguros. După care se merge la circă să-ţi facă antitetanos şi să-ţi dea trimitere pentru doamna doctoriţă de la centrul antirabic, unde se fac cele câteva, şi nu prea plăcute, vreo zece parcă, injecţii în burtică. Şi am auzit de la un băietan cu bască mototolită că nu mai ai dreptul să bei şase luni.
– Dar dacă cineva e gravidă, puse problema Vivişor vecinei de scaun, se mai fac injecţiile în burtă? Nu cauzează cumva la copilaş?
Şi pentru prima oară după ani buni, sărmana orfană realiză că se uită cineva la ea cu o ecomilă de-a dreptul maternă.
– E posibil să cauzeze, zâmbi cu bunătate doamna. Cauzează mai mult ca sigur şi, de aceea, înţepăturile se fac cu cele mai mari precauţiuni.
Era o doamnă muşcată în două locuri: la pulpă şi la încheietura mâinii drepte. Năltuţă, însoţită de un bărbat cu bască şi mustăţi, scund, îmbătrânit prematur şi cu un ochi vânăt. El trăise mai multe decenii de întâmplări şi era o comoară de înţelepciune, De aceea, nici nu se abţinu să lase să treacă fără comentarii gingaşul subiect al gravidei muşcate de câini!
– Câinele, zise el împrumutând ceva din tonul de la cursul de structurile antropologice ale imaginarului textualist al tovarăşului Vasea, este o fiinţă care simte lumea într-o mare diversitate de imagini vizuale, auditive şi mai cu seamă olfactive, mirosul lui fiind, după cum se ştie, mult mai bine dezvoltat ca al nostru, olfacţia este chiar principalul lui instrument de cunoaştere obiectivă a lumii.
– Lasă, dragă, că pute şi câinele câteodată, o-ho-ho! comentă consoarta, fără a fi luată în seamă. Pute chiar ăla de rasă când se scapă în lift sau pe palier. Iar pe trotuare, atâtea răhăţişuri cu totul omogene, se cunoaşte după aspect că nu sunt de la maidanezi, ci de la câinii de apartament, scoşi la plimbare tocmai ca să se uşureze în spaţiul public!
– Dar am auzit că şi porcul, continuă el prelegerea ca un surd, are miros bun, deşi ţi-e greu să-l înţelegi în subiectivitatea sa, cum de filtrează el propriul miros şi duhoarea cocinii. Iar dacă un câine are nas bun, de-asta vă şi muşcă, fiindcă el e capabil ca să simtă ce emană o femeie la care îi e frică de colţii lui! Fiindcă nu ştiu dacă ştiţi, dar mirosul unei femei e mereu altul după cum îi sunt şi emoţiile sau sentimentele pe care ea le încearcă la momentul oportun, încât dacă dumneaei îl întâlneşte pe câine şi îi e frică de el, emană imediat semnale în aer, spre cine-i e drag, spre companionul ei virtual, care de regulă nu e cu ea, alarmându-l că se simte pusă la teroare, iar analizatorul olfactiv canin expert le receptează instantaneu singurătatea pe lume. Mesajele neurochimice îi excită ganglionii lui de carnivor şi, de ce le simte mai intens, de-aia îi curg pavlovian balele şi de-aia se dă la ea mai tare!
– Or, o femeie gravidă are motive mai serioase decât oricare alta să se teamă de Muşcătură, continuă cu supuşenie soţia prelegerea. Fiindcă ea poartă nu numai responsabilitatea pentru propria sa securitate personală, ci şi pentru aceea a viitorului membru al societăţii, care va duce mai departe munca începută de părinţi, justificându-şi propria existenţă şi asigurând totodată plata pensiilor pentru cei bătrâni sau incapabili de a mai munci pentru capitaliştii şmecheri. În consecinţă, tocmai femeia gravidă emană mai tare cereri de ajutor către populaţie şi câinele are motive mai serioase să o muşte. Şi o muşcă! Chiar dacă presa, controlată de fanii animalelor, ascunde astfel de nenorociri. Iar după ce o muşcă, se cam încurcăleşte treaba incomensurabil în organismul ei. Fiindcă stafilococii de turbare, viruşi, bacili sau ce-or fi, nu mă pricep dar n-are importanţă, sunt de aşa natură turbată încât ei atacă la cap, pentru a se cuibări în emisferele cerebrale… Poarta prin care penetrează ei în organism e de regulă piciorul stâng, ca la poeta asta, fiindcă femeia tinde să se apere cu dreptul, folosind stângul ca picior de sprijin. Iar dacă e stângace, statistica se inversează, fireşte. Urmarea e că traseul până la creierul gravidei urcă prin coapse, trece prin pântec, tunelează toracele etcetera, dar mai întâi intersectează creieraşii fătului, unde periculoşii germeni patogeni pot să se stabilizeze fără a simţi măcar nevoia de a explora ce mai este în jur! Aşa că se ajunge la tragedia de neînchipuit de se naşte fătul gata turbat în timp ce mă-sa e complet sănătoasă clinic!
– Dumitale, duduie, o zgudui cu mâna soţul cum ar scutura un prun tânăr, ţi-ar conveni să faci un copilaş turbat?
– Depinde, răspunse mai mult decât enigmatic de nepăsător poeta Lucida Tahoma, atrăgând totuşi atenţia asupra lirismului ei congenital şi făcând curioşi pe cei prezenţi dacă e sau nu e receptivă.
Era unul dintre acele momente astrale ale omenirii, când se prăbuşesc idei considerate fixe, sub loviturile de daltă şi baros ale unei inteligenţe mai puţin orizontale decât a gloatei.
– Cum adică depinde, duduie? îşi scoase bascul din cap de usturime şi dădu cu el de mozaic domnul cu ochi vânăt. Astea sunt chestii cu care să glumim? Când alţii duce o politică demografică prolifică înadins ca să ne facă minoritari în propria ţară, iar guvernul îi stimulează cu alocaţii?! Lucru de şagă ţi se pare dumitale să rămâi gravidă, să duci sarcina până la soroc şi să-ţi iasă pe tavă un copil turbat?
– Se poate şi mai rău! îşi arătă sfidător poeta Lucida Tahoma mărgăritărelele danturii, dându-şi cu superioritate filozofică bogatu-i păr pe spate, dezvăluind mai bine fruntea sa bine boltită, depărtându-te însă afectiv, cam prea stăpână rece pe frumuseţea ei, ca un rottweiler care-şi păzeşte de toţi punga cu lovele legată la gâtul lui de neguţătorul călător.
– Adică să faci un copil cu SIDA! scurmă în profunzimea versului doamna muşcată de mână şi de pulpă.
– Ba nu! negă violent din cap poeta şi, conştientă de incapacitatea bolnavului de a descrie ce e cu el, începu să fredoneze. Din bucata mea de pâine, am crescut un om şi-un câine. Omul azi m-a părăsit. S-a dus şi n-a mai venit. Câinele mă recunoaşte, omul nu mă mai cunoaşte!

Brânza de oaie

Posted on August 14, 2014 by propinatiu

Site in reconstructie!

“Lasă tu oaia năzdrăvană – o sfătui Picior-de-Porc bărbăteşte – că nu de brânza ei vorbim noi acilea! Te-am auzit cu urechile mele când ai spus pe la începutul priveghiului că viaţa ta stă sub semnul brânzei, nu de vacă, nu de bivoliţă, ci de oaie!” “Care e cea mai scumpă!” – ţipă Dovlecica zbătându-se să-şi sfâşie şi ea punguţa. “Şi a mai zis – o pârî Agripina zvârcolindu-se – că a intrat odată la un privatizat şi a ieşit cu idei nu numai marxist-leniniste, ci şi maoiste şi staliniste, numai de-alea de-ale noastre, ceauşiste, nu!”
“Uite cum a fost poanta cu brânza de oaie! – hotărî Prepeliţa să se deconspire total, prea fiind toţi partenerii cu ură pe ea. Uite ce şoc iniţiatic am avut, prieteni, de mi-am completat şi cunoştinţele!
Mamă şi savant, cu diverse preocupări, totdeauna eu am văzut în gestionarul de dinainte sau în liber-producătorul de la piaţă, o persoană interesată mai mult a-mi băga mie mâna până la genunchi în buzunar decât un personaj, un caracter, dispus să mă servească în baza schimbului de valori prin bani, ceea ce în condiţiile unei economii dirijate era explicabil, că poate preţul bunurilor şi serviciilor dobândite de mine era mult mai mare ca preţ de cost decât cel planificat şi afişat.
Dar trecându-se, peste o baltă de sânge, la o economie de piaţă într-o Românie devenită brusc stat tipic capitalist, am presupus cu mintea mea de spălătoreasă că lucrurile s-au schimbat radical şi că nimeni nu mai riscă să-l înşele pe client, dăruindu-l prosteşte plocon concurentului, de peste drum sau chiar adiacent cu chioşcul sau dugheana.
Or ceea ce am suferit eu ca viol psihic confirmă exact contrariul acestei conjecturi de femeie, amărâtă dar cu prejudecăţi!
Se ştie aşa de bine doar, că în ţara asta se produc accidente coronariene şi vasculare în special din două motive principale, aflate într-o strânsă legătură: unii crapă de mizerie şi alţii de mila lor.
Aşa păţii şi eu cu soacră-mea, Dumnezeu s-o ierte, pe care mi-a lăsat-o bărbatu pe cap s-o îngrijesc, înainte de să-mi iau câini şi pisici. S-a uitat din imprudenţă, că era cam zgubilitică, pe geam la gunoaiele de le ridică Picior-de-Porc, cum scormoneau doi pensionari râioşi cu râturile leproase sângerând prin cioburi şi a căzut jos de mila lor, a scos limba afară şi a încetat să mai respire şi după trei zile am îngropat-o şi cu timpul am şi uitat de pomenirea ei, că mă luasem cu animalele astea micile!
Dar preutul, observând că trece anul fără ca să ne simţim deloc, eu şi cu soră-mea, ca singurele rude cunoscute, ne-a atras atenţia prin fine apropouri că nu se cade, că or fi lipsuri, o fi mizerie, o fi marasm, om trage noi nădejde de alegeri anticipate şi de mai bine, dar cele creştineşti şi în tradiţia bimilenară trebuie ţinute cu stricteţe, ca să ne putem întări sufleteşte pentru a putea supravieţui mai bine întreţinerilor din iarna care se anunţă grea, adică exact pe măsura păcatelor noastre.
Şi fiind eu cam strâmtorată atunci, iar cumnată-miu se plângea că e consilier şi va pierde din voturi din cauza presupusului meu păgânism, a zis soră-mea că m-ajută şi ei, că face plăcintă, e de faţă şi confirmă, iar eu să mă ocup de aperitive şi să dau neapărat la vecinele care au cunoscut-o cu de-amănuntul brânză de oaie cu roşii prunişoară, de care ştiau ele că-i plăcea lu’ soacră-mea şi o fi râvnind pe unde e sufletul ei.
Acu, fără păcat vorbind, ce să vezi, eu cam intrasem la bănuieli de manipulare de către cumnatul, să-i fac imagine pă banii mei, că toată vara, reţinusem, de oaie fusese scumpă rău faţă de bivoliţă, ca să nu mai vorbesc relativ la de vacă, telemeaua, dar nu mai plânge, Gujghile, chiar dacă anticipezi durerea la mă-ta adoptivă! Şi totuşi, am intrat în magazin de lux, placat numai cu marmură italiană de Carrara şi dotat cu din ăla, cu, enervant că ţi-l bagă la cântar, aer condiţionat mamă, şi lua numai lume bună mezeluri de import de la europeni, iar telemea avea de două feluri, de vacă şi de oaie, nu şi de bivoliţă, iar aia de oaie, consecinţă poate a contrabandei, era mai ieftină decât la alte magazine din jur, şi chiar decât în piaţă direct de la producătorii cei roz la faţă şi la mâini, paradox de politică de preţuri ce ar fi trebuit ca să mă pună în alertă de gradul zero, însă mă calmam singură că nu se poate ca să te pui rău tu ca băcan cu lume atât de specială, care te ia şi mama dracu dacă-şi pune în cap să te ardă, îţi ridică şi autorizaţia, te dă-n mă-ta afară din piaţă cu scutieri, te exclude şi din mica-burghezie…
Aşa mamă! Cer eu o cărămidă cam de-un chil şi îmi cântăreşte fata pe cântar, la un metru de mi¬ne, repejor, foarte calificată, o înveleşte în ambalaj de hârtie cam ce¬rată şi apoi o pune civilizat în punguţă de plastic subţirel şi molatic, foşnitor şi translucid, albastru, mai mă uit eu la nişte muşchi ţigănesc, mirată că nu şi-a schimbat denumirea, dar nu mi-am permis, şi o iau spre casă, fără să-mi treacă pe la nări nici un fel de iz, ai zice că din cauza elicopterelor de pe la becuri de sus, dar pe drum mamă? Pe drum, de ce n-oi fi mirosat-o eu? Nu-i aşa că mă hipnotizaseră cu tot luxul ăsta orbitor de alb, făcut să-l ia repede pe amărât, să-i dea adevărata senzaţie de societate de consum şi să-şi bată joc de bănişorii lui?
Ei, dragilor, soru-mea ştie, că faţă de ea mă deconspirasem de-atunci, cum deschid eu acasă la bucătărie punga, să cad jos mămicule nu alta, de ce puţea ca un hoit, de om parcă, iar de sărată, ce să mai zic, ocnă nu altceva! Albă, albă mamă pe dinafară, dar cu o duhoare de putină stătută ani şi ani, pe vreun vapor dintre cele două tropice, iar în gură nu mai scăpai oricât scuipai de un gust ca de ulei rânced. Îţi venea să vomiţi mamă, cădeai jos nu altceva!… Ce mă fac? Ce mă fac? Dacă dau la pomană aşa ceva, mă pomeneşte, pe mine, mahalaua cartierului câte zile oi mai avea, poate şi pe lumea ailaltă! Ia, zic, fire-ar privatizarea lor a răului, mă duc înapoi, întreb dacă e patronul şi mă iau în gură cu el, ori îmi dă banii înapoi, ori mi-o schimbă cu de vacă! Unde m-a văzut femeie mai amărâtă fata aia cu buzele conturate dublu, imediat să-şi bată joc de mine, nu? Păi e posibil aşa ceva? În ce ţară trăim?”
“Lasă, bre mamă Prepeliţo – o mângâie poetul să nu înceapă a boci şi ea – parcă asta mai e ţară de când a venit ăştia?”
“Ce jungla mă-sii se întâmplă aici la noi în piaţă? mi-am zis – se scutură Prepeliţa înfierbântată ca pe ouă. Nu mai e sanepid? Nu mai e nimica? Fiindcă aveam martori: ce s-o consume fiinţa umană, că nici mâţii şi nici căţeii mei nu voiau să se atingă de ea, o miroseau şi parcă le venea să leşine şi lor, se zburleau la bot, apoi scuturau căpşorul cu o greaţă de-ţi venea şi ţie să verşi, mamă!”
“O fi fost punga de aurolac!” – avansă o ipoteză Agripina.
“Nu era, nu, nu, nu era folosită, fată dragă! M-am gândit şi eu, doar văzusem bine când a scos-o târâtura aia din teanc, era exclus! Mergeam eu aşa năucă şi, pe la colţul cotiturii, cam lângă gărduţ, la tufiş, mă-ntâlnii cu Dovlecel al soră-mii. Uite aşa, uite aşa, aşa, spune-i şi neveste-ti ce păţii eu pe ziua de azi! Uite cum şi-a bătut nenorocita aia joc de o clientă, la puşcărie am s-o bag! Nu ştiu dacă ţi-a spus acasă, Dovlecico, dar să vezi ce-mi face drăcosul de cumnat, zice, ia s-o gust şi eu, o desface, o miroase şi el, apoi îi râd ochii de inteligenţă, cum face el, că descoperise pe loc, ca inginer, tehnologia canaliei de la mezeluri şi lactate. Ăştia, zise, smântâni-le-aş nevestele noaptea pe la trei de oţi, au strâns cu migală toată vara ce de oaie n-au vândut, mărunţişuri, boţuri, firmituri, tot, apoi au băgat la malaxor, i-au dat sare şi au repus la fermentat, cu o ţâră de aracet ca liant şi ca înălbitor, în săculeţi de pânză mici de au ieşit iar calupi din ăştia, apetisanţi de albi. I-al de-aci repede şi du-te de le dă cu el în cap! Sparge-le toate geamurile! Cheamă poliţia! Adu garda financiară şi toate asociaţiile civice, fă scandal, strânge lumea şi instig-o, nu uita presa, ca să sensibilizăm odată şi odată acest guvern de păduchi laţi să dea o ordonanţă de urgenţă pentru protecţia consumatorului, cu nişte norme neambigue, care să definească clar ce e telemeaua, şi prin ce operaţii, cu ce parametri şi cu ce marjă de variaţie verificăm dacă o marfă albă din piaţă este sau nu acest sortiment alimentar!
Mersi zic, dare-ar Dumnezeu tot cu brânză din asta să-ţi facă soră-mea pomană! Eram necăjită rău, Dovlecico, dacă îşi bătea el joc de mine cât eram eu de pornită pe japiţa aia ordinară, de-mi venea să-I dau lui cu punga în deavla aia imensă… Că de-asta mi-ardea mie, nu? De ajutor de la autorităţi şi să rezolv eu problema calităţii brânzei la noi în republică!
Ei, şi tot blestemând eu aşa, când pe băcan, când pe cumnatul miştocar, când pe intelectuala aia nenorocită, numai ce mă aude domnul Vodă, care e omul cel mai bun la inimă şi mai săritor de la noi din piaţă.
Ce vi s-a întâmplat, doamnă? – mă întreabă el cu glasul ăla al lui tandru şi bun dacă vrea, cunoscându-ne noi mai demult, că ştiindu-mă teoretic văduvă şi strâmtorată, antamase cu mine ca propunere că să înghesui animalele într-o singură cameră şi în ailaltă să-mi trimeată nişte fete, nişte potârnichi ca aia de-mi dase brânza împuţită, Agripino, dar eu mamă câtă vreme mai pot spăla o rufă sau un mort, gândesc că încă n-are nici un rost să mă complic…
Şi atunci, am rămas perplexă prima oară în viaţa mea!
Mai umblat în cercurile înalte, nea Vodă m-a derutat de m-a înnebunit de tot: asta, a început el să înfulece din otravă cu poftă, e brânză de oaie domnească, doamnă, e ca un fel de brânză de burduf olecuţă mai înfundată şi mai usturată, care nu se mănâncă decât cu adaos de palincă sau de tequila sau de echivalent, asta-i treabă de gurmeţi, nu te mai duce să faci gât pe-acolo, că or să râdă ăia de să cază jos când or auzi, faci şi ţara de râs!… Cum ai putut, fa, să-ţi închipui că într-un magazin placat cu-atâta marmură de Carrara şi de unde se aprovizionează numai per¬soane de calitate, ar fi îndrăznit cineva să umble cu mărfuri expirate?… Păi nu-l băteau o mie de badigarzi până-i suna apa-n cap? Pe ce lume trăieşti dumneata? Du-te, femeie nebună, în căile tale şi stai în banca ta în mă-ta, nu-ţi aprinde paie în cap pentru un chil de brânză, căci liniştea colibei tale e cel mai preţuit lucru şi nu e cazul să-ţi rupă vreun mădular angajaţii sau alte persoane de sprijin disponibi¬le în acest caz, să trebuiască să mai dai şi la doctor pentru certificat, şi pe la justiţie pe urmă, care îţi poţi imagina şi dumneata cât de respectuoasă e cu care îşi permite nişte delicatese rare cum fi brânza asta regală atât de delicioasă! Mai bine, pune-o bine la frigider, că vin diseară pe la tine, să mai negociem, poate băgăm totuşi domnişoare în loc de pisici şi, cu timpul, pe măsură ce se diversifică gusturile, domnişori în loc de căţeluşi…
A procedat, n-a procedat nea Vodă atunci cu brânza mea ca Napoleon cu pâinea mucegăită, când a rumegat ostentativ una întreagă în faţa trupei răzvrătite, că era de la alimentara lui, după cum am aflat mai târziu, nu ştiu nici azi.
Ce ştiu, ştiu că am făcut ca un soldăţel de plumb stânga-mprejur şi am zis că ce dracu mai e de făcut altceva pe lumea asta decât că cum m-a pă¬călit şi pe mine alţii mai deştepţi, tot aşa să păcălesc şi eu pe altu’ mai fraier!
Şi nu-mi dă bine Dumnezeu gândul ăsta salvator, că iaca-mi iese-n cale bietul domnu Pedofil, pe când noua biserică de lemn a cartierului nostru împlea de cântec de clopot evocator atmosfera, din care se desprindea, splendi¬dă în multitudinea ei de culori, ampla simfonie a naturii în continuă transformare.
Magda Orheianu este una din izbânzile tipologiei feminine sadoveniene! – comentă el, uitându-se bănuitor la mine, parcă un înger păzitor i-ar fi creunat la ureche că nu degeaba mă dau eu pe lângă el.
Scosei atunci brânza şi fără un cuvânt, i-o trecui pe la nas s-o a-dulmece ca pe altă aia, ceea ce şi făcu, nu însă cu sau fără infinite precauţii. Aiasta, zise el într-un târziu cu multă silă, e de import de departe, fie brânză de sfinx de pe la Egipet, de care-ar trebui să-I placă lui ăla, lui Picior-de-Porc, fie brânză de dragon de prin Nepal, o delicatesă exotică pentru alde yoghinul de Dinţişor…
Alelei, feciori de lele, că nu cunoaşteţi voi ce mai brânză de oaie făcea tata când ciobănea la margine de Bucureşti! Cum strângea el oaia de ţâţe cu degetele sale ca nişte de la Muzeul Ţăranului Român cleşti de lemn, încât scăpa săraca de durere câte-o căcărează şi ceva pişat, de ieşea aroma aceea inexprimabilă de madlenă! Şi, şiii cum folosea el cu mare intuiţie de biotehnologii apa cea dulce a Sabarului şi a Ciorogârlei, cu tot cu mustul de gunoaie şi de hoituri din ea!
Brânză ca a lui tata, Prepeliţo scumpo, nu mai găseşti în ziua de azi. Găseşti din as¬ta din import, pentru stomacuri perverse, ce nu mai reacţionează decât la elucubraţii culinare de senzaţie, nu ca să te saturi! .De-asta şi zic eu că m-ai face fericit, distinsă doamnă, mamă naturală şi mamă adoptivă de poeţi de pe acest meleag, dac-ai veni cu mine-n trecutul nostru de glorii, când unde-i acest infect urban colţ de cotitură, era înainte o baltă, care dincolo de asfinţit inspira echidistant meditaţii, şi asupra vieţii, şi asupra morţii. Imperfectul continu¬ităţii trimitea cu obstinaţie, tot trimitea şi trimitea la perfectul compus al trecerii timpului, raportând viaţa la neant. Şi cum orice meditaţie susţine re¬memorarea timpului trecut ca o pierdere, dar şi ca un câştig, încrederea în dragoste, în viaţă şi, pe un plan consensual, în dragostea de viaţă, jubilează atâta vreme cât imperfectul rămâne timp natural iar perfectul simplu inspiră idi¬la, noi îndrăgostiţii avându-ne acea barcă de la potop încoace pregătită tocmai pentru a da un sens călăto¬riei veşnice în timp, ca mod de a evita un apocalips…
Astfel comentând, a plecat mamă pe ici încolo săracul domnul Pedofil, cu brânza mea, bună, rea, de nu mi-a mai dat nici în prezent vreun ban pe ea, încât am zis la schimb că să fie de pomană de sufletul soacră-mii, că altă pomană nici că am mai avut posibilităţi ca să-i fac!”

Camelian Propinatiu Site Oficial

Carti

Author Archives: propinatiu