*Din ăla, din „Războiul Sfânt“. Fractalul mai degrabă nu revoluţionar ci basarabean, care a generat acest text catastrofal pentru toţi are formă de fluture, o aripă fiind Ştefan Cel Mare, cealaltă Mihai Viteazul, iar corpul?
Corpul? – poate trupul cel frumos ca un copaci sau ca helful şi helvolul al ţării mele, şi al Limbii noastre cea Română, rămas sfârtecat de Ribbentrop şi Molotov, vai! chiar după 1991 şi fără ca nechezolii să emită vreo strategie coerentă pe baza căreia cleptocraţia să facă Reunificarea, de bine de rău după modelul fostului nostru Aliat mult mai mare şi foarte mecanizat, din ăla, din „Războiul Sfânt“, cum i se zicea în urmă cu jumătate de veac, la 22 iunie 1941, pentru că Neamul Românesc mai avea în memorie cu câte jertfe se întregise.
* Căci Ştefan cel Mare, mărunt de statură dar mare figură este cel care, inspirat de Duhul Sfânt (…), a rostit o zicală nemuritoare, ce i-a servit drept deviză, şi care-apoi s-a dovedit o lege-a pământului pentru toţi voievozii ce i-au urmat: «În duşmani cu hula, în popor cu sula!» Nu-i de mirare că toţi moldovenii de azi îi seamănă ca două picături de apă: pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge nevinovat. Apoi, Mihai Viteazul. A avut, ce-i drept, neclarităţi ideologice, i-a legat pe ţărani de glie, dar a şi unit cele trei ţări Româneşti, cum mai târziu, în mod simbolic, istoricii au unit trei bucăţi de hârtie ca să alcătuiască faimoasa lui frază-testament: «Pohta ce-am pohtit: Moldova, Ardealul, Ţara Românească». (O3, 420)
* Lui nu i-au dat nimic. Cum Mircea Cărtărescu, aşa cum ne teleasigura un admirator, pe noi toţi aceia care-l citim cu respect înainte de a-l comenta şi bârfi, are imperturbabilitatea de a scrie după Revoluţie exact ca înainte (de unde poate şi indiferenţa literară pentru morţii ei, că lui nu i-au dat nimic, fie şi în materie de Libertate!), la această maculare a voievozilor Neamului Românesc, coroborată cu violarea-n grup în ceceu, pe când dormea dusă, a simbolului României deşteptate la 1848, singura precauţie contra retragerii cetăţeniei Române, de către concetăţenii furioşi, de la Nistru pân’ la Tisa şi de la Toronto pân’ la Sydney, pentru complicitate la „o campanie de denigrare a valorilor culturii naţionale, de distorsionare a adevărului istoric şi a tradiţiilor strămoşeşti, promovând contracultura şi creaţiile obscene, decadente“ este, în stilul rezistenţei prin cultură sub bolşevici, a pune-n gura până la urechi a unui personaj necondamnat, incendiarele enunţuri printre rânduri ale autorului de la Castel, fiind ales ca purtător de cuvânt liber tocmai Omul-cu-două-mame, adică dl Ion Iliescu, al cărui bazin electoral devastator pentru bucureşteni a fost tocmai înjumătăţita Moldovă, deci oricât de mânjit de terorism şi mineriade, el n-avea nici un motiv să se exprime de pe poziţii rasiste vizavi de fraţii noştri hirsuţi ca Eminescu, vânzători de şurubelniţe la tarabă în pieţele Capitalei, pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge nevinovat.
* Pasaj rasist sadea, incorect politic, incorect Româneşte, pentru care preşedintele comunist şi românofob al Republicii Moldova, tovarăşul Vladimir Voronin, care este un politician, un ideolog şi un strateg redutabil, cum din păcate a fost o nucă de oţel şi Ion Iliescu pentru dinţii de lăptic ai megaintelectualilor români rupţi de popor, – ar putea câştiga capital electoral decisiv dând în judecată Humanitasul la CEDO sau adresându-se unor organe de presă influente şi în RO, precum cotidianul parizian Le Monde.
Creaţie lingvistică genială, instantaneu memorabilă pe vecie, sintagma cărtăresciană rasistă asociată paradigmatic moldovenilor, „pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge nevinovat“, nu aşteaptă decât să fie popularisită de duşmanii de peste Nistru şi de dincoace de Prut ai acestei comunităţi moldovene părăsite de români, spre a deveni nemăsurat mai populară decât poemul-invectivă într-un cuvânt, Sârrrma!.
Studiul Relaţia României cu Republica Moldova, publicat la 25 ianuarie 1995 în 22 plus de Renate Weber, Valentin Stan şi Gabriel Andreescu, recomandându-ne să recunoaştem etnia moldoveană şi să nu ne mai interesăm decât de puţinii cetăţeni declaraţi Români peste Prut – fără a se fi autodesfiinţat, în consecinţă, GDS-ul şi nici măcar să se fi autoexpulzat din sediul din Calea Victoriei – sau declaraţia despre limba moldovenească ministrului de externe Mihai Răzvan Ungureanu, c-ar fi light Romanian, adică uşurică, sunt depăşite moraliceşte şi pot fi date uitării în arhivele Akasiei, unde nu m-ar mira să lucreze deja primele Nataşe kaghebiste, de o frumuseţe celestă ca a minunatei Nathalie a lui Gilbert Bécaud, răpitoarea studentă care îl secundează strâns în vizita lui la Moscova.
