Prima problemă de bază a postacilor şi românilor este postromânismul

Ca scriitor, observ că postromânismul se defineşte, în critifiction, ca fiind opţiunea pragmatică de a lua în serios manipularea că Istoria Românilor s-a terminat. Neaşteptând nici măcar Sfârşitul Istoriei! Această adunătură de leneşi, de hoţi, de şmecheri, de fraieri, de nesimţiţi şi de urâţi, de rataţi genetic, de corciţi făcuţi la beţie şi de agramaţi îndobitociţi mediatic, care e pentru nechezoli Neamul Românesc, ni se tot şopteşte că n-are nicio şansă de a rezista globalizării. Sunteţi un popor pe cale de dispariţie, se delimitează ei, şi nu doar în gând, ca sconcşi mai informaţi, de Arca în scufundare, fără a se îngrijora niciun renegat, cameleon sau mancurt că dezesperarea e un păcat capital, care va damna pre mulţi, în iadul mai canicular decât al Capitalei vara, deoarece românismul, adică fiorul idealist contrar, nu poate expira ca marfă sufletească şi produs spiritual înainte de a-şi fi îndeplinit funcţia culturală, Marea Recuperare, care e Misia noastră pe meleag şi în lume, dintre fraţii noştri de gintă latină numai italienii, francezii şi spaniolii îngăduindu-şi deocamdată Extincţia, deoarece ei s-au exprimatără pe deplin în universal, sunt siguri de Mântuire, pe când noi de-aicea mai avem relativ mult de recuperat şi, de aceea, încă nu plecăm!
Însă ce nu ne convine deloc e necazul că la supărare, la impactul cu pululaţia absurdităţilor din RO, uneori duse-n DRO, noi înşine aderăm, chiar şi cei mai patrioţi dintre postaci, devenim mai slobozi la gură şi tastatură, zicem, ca editorialiştii/bloggerii cu Stăpân, că ne-am săturat de România, achiezând astfel la „ideile principale“ ale postromânismului, toate evident idei primite, ceea ce, din grele păcate colective, va grăbi asupra Ţării o gamă variată de crize bugetare, îngheţări, explozii sociale, precum şi Marele Cutremur Catastrofal anticipat statistic.
pro1
Vasăzică, în 2112 nu va mai exista noţiunea de ţară, România va fi articol de dicţionar, precum Fenicia sau Dacia Felix.
În 2222, limba română va fi o limbă de multă vreme moartă, une charogne, cum probabil majoritatea limbilor europene, suguşate de English (U.S.A.), de jargonul mondialist adoptat şi de marii iniţiaţi.
Ce talent în aşa vremi, cu adevărat radical agrar, (anti)clerical şi justiţialist-consumerist, mândru ca un mazil, mai naşte, cadrele didactice să îndrume atunci din faşă pe ai noştri supradotaţi să scrie epopeea RO direct în limbi străine, folosind infrastructura intelectuală a altora, şi cel mult să ni se arunce şi nouă, maidanezilor, la savurat sub Tricolorul murdar, ca pe un fruct cărnos osos submarin exotic, produsul final, tălmăcit fie şi cu Google Translate!
Numai minorităţile, unele, se vor salva din Arcă, cred nechezolii cosmopoliţi, poate şi diplomectualii, deoarece ele deja nu-şi prea mai aduc obolul la cultura din RO, ci mai fiecare june intelectual de buze neromâneşti ţine a se mărturisi, afirma şi integra în patrimoniul seminţiei sale dotate cu infrastructură intelectuală de regulă mai performantă decât cea de pe la noi, care ne bazăm prioritar când ne dezvoltăm mai mult pe itinerarii spirituale turistice de importanţă comunală, pe alergări de stadion şi de sală, pe scăldatul în bazinul de spiritualitate – care e însă piscina doar faza sublim naivă a palestrei greco-latine şi a rămurelei de măslin virgine, în demersul Marii Recuperări care ne aşteaptă, precedând şi cauţionând Mântuirea Neamului.
Dar nu clasa politică creştină din Ţara lu’ Peşte are a cuvânta cu glas mare mediatizat, şi cu atât mai puţin gloata are a decide în chestiunile revoluţionare de mai sus, ci numai şi numai intelectualii de toate speciile au a se pronunţa, pe sfintele proiecte prioritare soteriologic intercity sau interregio, cum ar fi Luminarea Poporului, Infrastructura Intelectuală, Marea Recuperare sau Mântuirea Neamului. Dacă se pronunţă! Căci toată cleptocraţia e cam iresponsabilă, pe când Autoelita nu, de aceea şi este mai expusă criticii, pe când ultima nici măcar autocriticii. Carierişti, nechezolii şi pubintelectualii nu o ceartă decât în scop de rotaţie la ciolan, rar, floral şi complexat ilizibil, fiind din interes incapabili de o câinească monitorizare populară.
În acest oribil, nobil scop idealist, a şi inventat Necesitatea, odată cu scumpirea preţurilor la presă, maidanezii de pază ai corectitudinii spirituale, postacii.

Metafizic, tragicul sentiment postromânesc al des-fiinţării exprimă de te deprimă, ca PRIMĂ PROBLEMĂ DE BAZĂ, presimţirea multor cetăţeni oneşti nenechezoli, pe măsură ce Autoelita nu o declară dar grăieşte numai în termeni de valori euroatlantice, după o uriaşă inginerie speculativă, că noi asistăm la sfârşitul istoriei naţionale, cu istorici şi istoriografi mediatici cu tot, când Neamul Românesc a devenit populaţie, fiindcă valorile noastre de patrimoniu, pentru care s-au jertfit strămoşii, nu e bune de nimic, nu sunt recunoscute neam de economiile de piaţă liberale nicăieri pe mapamondul spiritual, iar la noi nu mai trezesc decât interes parodic sau miştocar. În consecinţă, e şi normal, şi drept, şi comic, că se vor infiltra în secolul XXI alte seminţii, mutătoare sau mutante, pe meleag, ca decidenţi majoritari, cari să ne eficientizeze nouă pibul la maximum şi să-l distribuie bugetar dumnezeieşte, conform normelor eticii şi echităţii legendare, normalizându-se cam prea târziu nivelul de trai de să nu te mai desţărezi/deteritorializezi tragic, ca geniu natural, din Ţara creştină a lui Peşte, până la 12 12 (21)12 pe motive că din cauza corupţiunii/incompetenţei endemice şi a complicităţii intelectuale, după ce începând de la 8 ianuarie 2003, când cu Imposibila lustraţie, burghezia activisto-securistă de şpagă, compradoră şi de merit Top 667, prin urmaşii ei, au substituit sau, mai bine zis, au consolidat, au dublat în compoziţia socioumană a cleptocraţiei, pe interlopul autohton, împerechindu-l în umbra spinului cu imperialistul străin la apus de soare.

Trăim pe culmile disperării unei prosperităţi nevisate chimeric. Proştii nu mai citeşte nimica. Şi nici nu-i doare de să-i bată pe marii iniţiaţi, să desecretizeze listele de cărţi bune care i-au inspirat. Scriitorii şi scriitoraşii, văzând în fapt postumitatea de kkt a lui Eminescu, nu mai scriu decât de pe o zi pe alta, în debara. Trotuarele au ajuns parcări şi nici nu mai poţi traversa merditativ pe traseele patriarhale din cauza unui trafic infernal, iar în parc dă bicla şi dulăul peste tine, de se sparie gândul. Iar dac-ai teleporta minibigul din Cucuieţii din Deal în Epòcă, ai putea poza şi posta pe Facebook cozi balauriene kilometrice la marfa colorată kitsch orbitor de azi, în timp ce din boxele bisericii te asurzesc trackuri de la Mont Athos, amintindu-ne veşnic de Marea Recuperare şi povăţuindu-ne că ar fi aproape benefic să nu ratăm Mântuirea Neamului, deoarece e perfect şi uşor fezabilă, – dacă ai Infrastructură Intelectuală, totul mergând tot înainte de la sine, căci omul e un fel de vită sacră ce dă lăptic spiritual din belşug, ca un automat paralelipipedic în pahare de plastic, prin fărâma soft de duh imprimată de la Facere în carnea sa.
Criza e pentru proşti. Şi pentru cărturari, care în orice orânduire sau încarnare tot amărâţi ajungeau, pe când carosabilul şi trotuarele gem de frustrare şi invidie, astă groaznică depresie colectivă, postromânismul, realizăm şi extrapolăm profetic că se va zen relativ tămădui numai atuncea când se vor detecta, la stat şi la filantropii amatori de mecenariat preventiv contra impozitării averilor, arginţii pentru o Infrastructură Intelectuală de tip occidental, întru Luminarea Poporului de să aibă altceva la ce se gândi proletarii: biblioteci-mediateci, televiziuni, internet, şcoli, universităţi populare, muzee, teatre, temple, excitante la discreţie, cluburi, malluri şi cămine culturale, de la care să emane şi să se acumuleze zi de zi mângâierile că noi românii avem totuşi o Istorie de jertfă şi o Limbă străveche cu mare Viitor paneuropean de s-o asimileze toţi ca pe latina medievală, A DOUA PROBLEMĂ DE BAZĂ reducându-se astfel la pactul naţional de a se acorda prioritate infrastructurii intelectuale faţă de infrastructura rutieră, cea de jdemii de ori mai costisitoare şi care, axiologic pe GPS, pe lângă că-i efemeră de dai în gropi, nu duce nicăieri, adică nu-ţi mai foloseşte, spre deosebire de filozofia din audiobook, după ce nu mai şofezi.

Iar A TREIA PROBLEMĂ DE BAZĂ A ROMÂNILOR ţine de a se institui, prin asumarea răspunderii guvernamental-constituţionale şi parlamentare, Partidul Cadrelor Didactice, carele nu numai că va elimina UDMR-ul, Partidul OTV, Partidul Postsecurităţii, eventual viitoarea Uniune Democratică a Rusofonilor din RO, de după Unire, şi orice alt minipartid, în coaliţiile de guvernare, dar va face, evident, nu politică în şcoală ci politica şcolii în comunitate, odată respectat ca putere de Putere, misia sa providenţială fiind, în viziunea de mai sus, radical educativă, anume să însufleţească Infrastructura Intelectuală promisă, mişunând între pereţii goi bibliotecare profesioniste, muzeografe, ghizi, duhovnici, consilieri civici, psihanalişti publici, apostoli rurali, profesoare frumoase şi mai ales cadre de-a dreptul pregătite universitar, capabile a-şi aduce aportul ca furnica, scutind pe filologi de treburile migăloase, la actualizarea şi sporirea sculăriei academice (ediţii critice, biografii, arhive, memoriale, pleiade, dicţionare, lexicoane, cercetări bibliografice, florilegii, traduceri, sondaje, recenzii, cronici de întâmpinare, ferpare, necrologuri dar şi evocări, cărţi şi periodice online, miniteleviziuni didactice, mobil literar, kindle Weltliteratur, alte instrumente de lucru occidentale) şi totodată minţi luminate la zi de să tălmăcească marile cuceriri ale cunoaşterii şi creaţiei contemporane universale, într-o larg accesibilă cu talent sau geniu sintetic literatură de popularizare, esenţializându-se şi lămurindu-se tuturor cetăţenilor români din RO şi din Diaspora Română (DRO) ideile principale ale Secolului XXI şi ale Epocilor Mooye sau Wash, adică, vezi/citeşti bine, ideile megaintelectualilor, seismectualilor şi ale universitarilor valoroşi, asigurându-se astfel ca sustenabilă Luminarea Poporului pe tot parcursul vieţii acesteia care preocupă îngrijorător de înfiorător pe toţi, inclusiv pe marii iniţiaţi.

Şi totuşi, cum se explică, domnilor, ignorarea din balcon, amvon sau foişor, de către editorialistul generic hegelian, deci obligatoriu genial grande homme, a acestor trei mari probleme de bază – postromânismul ca provocare, Infrastructura Intelectuală ca răspuns şi Luminarea didactică a Poporului ca expectaţia cea mai dorită – chezăşie că se va realiza şi depăşi Marea Recuperare şi, atunci, Istoria ni se va prelungi? Chiar o fi justificată spaima de concurenţa tânără din complicitatea intelectualului cu Stăpânul baron, corsar, mogul transpartinic, shogun român sau nabab străin, a cărui imunitate e mai sigură într-o ţară de proşti? De ce naibii de pe nivelul ziaristic editorial suprem, pică ele, problemele de bază, la munca de jos, ca nişte muşcături maidaneze la un colţ de cotitură pe oase căzute de la etaj, adică în sarcina de subcomentator a postacilor noştri? Şi de unde până unde virtualitatea asta că războiul civil civic s-a teleportat din stradă, unde se adunau protestatarii cu zecile de mii la marş şi miting, în chiţimii-debara atomizat online exhibiţionist, ca şi cum nu s-ar putea conversa academic Autoelita ei în de ei şi pe mobil?
Pesemne Diviziunea „Apărarea Ordinii Constituţionale” a postsecurităţii, dând prioritate în 1990 castrării acţiunilor de stradă organizate de intelectualii publici împotriva emanaţilor Contrarevoluţiei feseniste, s-a întrecut pe sine, printr-o combinaţie, a experienţei foştilor specialişti cu dinamica fără egal a noilor angajaţi, măturându-se strada în roza vânturilor până la edentaţie şi pace completă, ca de cimitir de valori ale rablelor hengherilor minţii, în neantul care unde nu mai citeşte nimenea nimica.

Ah, îmi vei obiecta aici, ţi-o fi convenind ţie să citeşti, şi să plimbi pocalul spumegând de la unul la altul, Propinaţiule, ca liber-profesionist, ori ca rentier de-ai vândut podgoria bunelului şi intravilanele la străini, dar ia să munceşti, să trudeşti, să te canoneşti pe mai nimic la patron sau la stat şi să nu te mai ajungi cu banii de la o lună la alta, ia să vedem, să n-ai ce da la copii şi la recuperatori când te suduie şi te ameninţă, ia s-auzim de bine, îţi mai arde ţie să vagabondezi pe coclauri spirituale?
La care obiecţie, sub atâta ploaie neagră bacoviană nu poţi decât să observi civic că nu e nimeni pe stradă şi totuşi mai auzi câte un scrâşnet pe trecerea de pietoni, pentru că obsolescenţa infrastructurii şi decrepitudinea bazei de masă apostolice n-au exterminat încă totalmente în RO şi DRO, şi nici nu puteau să le epileze definitiv, nucleele de viaţă spirituală, adică toţi irişii bazinului, fiindcă uite că mai apar pe la târguri bestselleruri levantine, împotriva tuturor pesimismelor statistice, dar una e în istorie să valorifici din vina postromânismului ca neorollerism numai 2% din potenţialul spiritual al unei naţii supradotate în geniu natural, sintetic sau obligat şi alta este să te ajungi cu efervescenţa de să sari de 25-27%, cât era la noi, de la Nistru pân’ la Tisa, şi de la Nipru pân’ la Pisa, în Epoca Reginei Maria!
Parcă-ţi vine-a-mpături Tricolorul şi să te cari în timp, repauzându-te-n Scriptorium la Melk, în Chiostro Lateranense sau în spaţiul 4D, în Universul Îndepărtat, unde ţi se strâng viermii teleportanţi cei neadormiţi, îngrijoraţi că cine ratează Marea Recuperare nu se mai califică pentru Mântuirea Neamului!

Iată de ce coperta propusă acestei cărţulii triste pline de humor, decolorat ne-nfăţişează un Tricolor, parcă bătrân pensionar părăsit de eroii săi mult batjocoriţi, rulat pe lance de un vânt nebun şi murdărit ca un şorţ gunoier de smogul nesimţit al Capitalei. Parcă cerşeşte, sărmanul, înclinat ca Rugăciunea lui Brâncuşi, schimbarea Zilei Naţionale 1 Decembrie cu una mai puţin posomorâtă, de pildă 2 iunie 1997 de comemorat la orice colţ de cotitură, în care zi liberă de aproape vară editorialiştii cosmopoliţi cu cosmopolitele şi cu Laika s-ar veseli să adulmece aerul crângurilor în care familiile încing grătar homeric cu sutele şi cu miile, băgându-se intensiv manele de jale pe picnic la boxe şi pătându-se frunzişurile cu un fel de nechezol când albicios, când roşu montan, uitându-se cu desăvârşire că Providenţa ne-a ales pentru Marea Unire acea Zi de culoarea Leului de la Cotroceni tocmai întru sobrietate şi reculegere, să ne amintim pururea de eroii noştri şi de faptul că acea Reîntregire avea să fie pururea primejduită, başca şi naşpa că încă mai rămăseseră chiar şi atunci, de la Nipru pân’ la Pisa, români şi teritorii româneşti sub asuprire, şi că preţul intelectualului nostru tânăr diversionist îi derizoriu şi azi pentru ambiţioasa purisancă Duşmanie, care nu ştii niciodată din ce parte se trage sau se absorb finanţările.

Iar mai gios de Tricolor, admirăm un dulău voios, evident câinele soldatului, care face de strajă neantului neclintit.
Ne înşelăm profund! Ăsta nu e câine de front, capabil a se hrăni în linia întâi, cu amarul cadavru cadaveric al duşmanului. Nu are culoarea de camuflaj a lupului de stepă. Nici ochelarii cu infraroşii ai priculicilor. Dimpotrivă, e un dulău alb orbitor ca varul. Nici câinii de azi nu mai sunt ce erau odată. E un maidanez blănos kitschos bine hrănit de femei mai puţin miloase cu bărbaţii, iar ce poţi citi/ghici postmodern bananier în sufletul lui râzător sub drapel e o grimasă şmecheră, a scârbei de binefăcătorul din mila căruia face umbră ca un bocanc de Arhanghel asfaltului românesc. Poate îi e şi ruşine cu aşa stăpân jerpelit, ar prefera unul occidental, s-ar aventura el acolo, priveşte-n zare la covrigi, în uie, unde toţi are în coadă, dar n-ar prea da totuşi libertatea deşănţată de aici, din motive de înţelepciune, nu cumva din mila Străinului (transnational capitalist class) să n-ajungă la şbilţ la nişte hingheri supradotaţi, unde apeşi pe buton de se strânge brusc laţul, sau măcar cu botniţă la un proprietar cert.
Deocamdată, se hlizeşte în vid ca un text ilizibil antimediocritate, e gata doar să-şi înfigă colţii de pamfletar în orice comete, cotarle sau lichele, trecătoare prin teritoriul lui şi al haitei sale, bogat în oportunităţi, e mai bine să traversezi!

Acest dulău alb voios vedem că şade, nu o duce aşa de rău, dar mârâie la Stăpân, asemănându-se prin această meteahnă atât postacului cocalar cât şi publicistului descompus moral după ce s-a contaminat ca un raton cu bacilul postromânismului, continuând însă a se salariza la statul român sau la patron în RO.
Un bacil alb imparţial gras, cel puţin la fel de bine hrănit şi de răsculativ.
Greţos ca viermele de mătase siliconat al revoluţiilor de catifea. Ceea ce face, teoretic nu şi practic, insolvabilă chestiunea verminei postromânismului. Precum a maidanezilor muşcăcioşi din municipiile noastre până nu se schimbă sensul profitului.
Toată greaţa şi agonia venind de la revolta că, teoretic, postromânismul, ca orice chaosmos spiritual de tranziţie, n-ar trebui să aibă susţinători seducători, recrutaţi dintre nechezolii simpatici, tot aşa cum maidanezii n-ar trebui să muşte ca turbaţii, nici să urle nocturn vara la ferestrele deschise de sconcs, nici să-şi lase lăsăturile sub ele ca mancurtul şi renegatul, în ploaia călâie, la colţul de cotitură.
Fiindcă ăla de adulmecă e şi sensibil, chiar pensionat copoiul ajunge vasăzică la bănuieli rele, inexprimabile. Ca postac, pierde somnul filozofând asupra oligopedagogiei noastre şi socoate că postromânismul, care calcă totul în picioare, este un viciu care vine, vine, vine… De unde? Din părţi. Din flanc. Din cercurile vicioase, din insolvabilitate, din reeşalonări cocalare, din acele bombe logice create dinadins, în tihna şi inidentificabilitatea de nivel zero postuniversitar a Duşmaniei, să n-aibă soluţie Marea Recuperare decât în domeniul imaginar, adică Mântuirea Neamului să nu se mai iniţializeze vreodată, fiind noi românii sloboziţi din colonialism direct în globalism, fără infrastructură intelectuală, nici sculărie academică, şi cu antrenorii culturali ca nişte mâţi ogârjiţi, mai toţi nechezoli sau diplomectuali veseli, cel mult kilointelectuali, de te lupţi, ca subcomentator webistic, cu ceva care este şi nu este, cu o nălucă ce te sugrumă inconcevabil dar sigur: văzut-am bimilenar din munţi perindându-se prea multe hoarde ca să nu contemplăm cu nepăsare, fără niciun pic de sentiment tragic, ce-a mai rămas din ciorba de burtă a propriei noastre extincţii, vărsându-se-n vidanja globalizării toată oala unsuroasă, ca după grohăiturile unei sieste cu porci.