Ce o intriga mai mult şi mai mult pe micuţa Vivi la spital era bizareria că o înconjurau doar pacienţi şi paciente, cu sau fără însoţitori, cam de vârsta a treia, deşi logic gândind, adică statistic, câinii nu muşcă doar persoanele bătrâne, ci şi pe cele tinere şi foarte tinere, până şi copilaşii foarte mici, de grădiniţă sau de ţâţă. (Dacă mai sunt în ziua de azi chiar atâtea grădiniţe, că multe mame stau în şomaj şi pot să aibă personal grijă de copilaşi.)
Şi tocmai asta nu realiza ea mai deloc, că de ce doar persoanele în vârstă au venit să se injecteze contra turbării? Tineretul, de la care doar ea era o excepţie, oare nu se teme de această oribilă boală, care odată declanşată nu o mai vindeci nici pe valută şi mori în chinuri groaznice?
Oare numai vârstnicii ţin să celebreze la spital supravieţuirea?
Nu, tineretul nostru nu e inconştient, ci neinformat. Deşi unele babe nefu îl consideră enragé congenital. Sărmanul tineret nici nu ştie că turbarea se poate transmite şi la om! Nu i s-a spus clar acest groaznic adevăr nici la orele de educaţie sanitară din planul de muncă al dirigintelui şi nici la orele de igienă care se cuprind câteodată în cursul de anatomia şi fiziologia fiinţei umane de la facultăţile de filologie care pregătesc poeţi/ scriitori/ copywriteri profesionişti. S-a insistat mai mult pe alte boli la mai modă în Occident sau în imaginarul nostru, cum ar fi SIDA, drogurile, zoofiliile, hipertensiunile, uretritele, colitele şi altele, care seceră mai degrabă pe tineri decât pe numeroşii noştri pensionari care dezechilibrează bugetul oricărei guvernări… Cât priveşte turbarea, există probabil prejudecata că la noi, datorită lucrărilor savantului de renume mondial Victor Babeş, acest flagel a fost eradicat la om şi nu mai poate lovi decât pe animale. Dar poate că adevărul chiar ăsta este! De ce ne-ar minţi presa? Cert este că în ultimii ani cazuri serioase de turbare, oricât de senzaţionale subiecte ar fi putut să fie, nu s-au prea găsit de către presă şi, de aceea, a început şi omul nostru s-o lase mai moale cu vaccinatul. Ba chiar personalul medical, sistemul însuşi, nu prea mai insistă pe acest factor de risc, fiind şi el predispus ca întreaga ţară deschiderii spre ecomilă şi spre integrarea euroatlantică.
În fond, tanti Cici a avut revelaţia ecomilei, după ce a muşcat-o puiul de veveriţă pe mama şi s-a întâmplat ce tragedie s-a întâmplat cu tetanosul lui tata, când a strâns multă vreme de pe la dispensare, policlinici, spitale, şcoli, primării, diverse alte instituţii publice, un bogat material tipărit împotriva turbării, broşuri, foi volante, afişe, pliante, planşe de uz didactic, diapozitive, diafilme, filme, videocasete, prezentări, educându-mă şi pe mine în acest sens al îngrijorării metafizice, contra cutremurării şi turbării, cum a format şi pe alţii, încurajându-i împreună cu generalul parapsihopupu Vasea că nu putem stăpâni fenomenul rabigen decât prin iubire şi dialog între om şi toate vieţuitoarele oprimate.
Dacă te muşcă un liliac, un câine, o pisică , un veveriţel sau un alt animăluţ, el nu trebuie omorât, ci identificat şi pus sub observare, monitorizând dacă turbează sau nu, că poţi aşa să întrerupi tratamentul.
Rana trebuie spălată imediat de bale gasteropodale, cu apă şi săpun, apoi dezinfectată riguros. După care se merge la circă să-ţi facă antitetanos şi să-ţi dea trimitere pentru doamna doctoriţă de la centrul antirabic, unde se fac cele câteva, şi nu prea plăcute, vreo zece parcă, injecţii în burtică. Şi am auzit de la un băietan cu bască mototolită că nu mai ai dreptul să bei şase luni.
– Dar dacă cineva e gravidă, puse problema Vivişor vecinei de scaun, se mai fac injecţiile în burtă? Nu cauzează cumva la copilaş?
Şi pentru prima oară după ani buni, sărmana orfană realiză că se uită cineva la ea cu o ecomilă de-a dreptul maternă.
– E posibil să cauzeze, zâmbi cu bunătate doamna. Cauzează mai mult ca sigur şi, de aceea, înţepăturile se fac cu cele mai mari precauţiuni.
Era o doamnă muşcată în două locuri: la pulpă şi la încheietura mâinii drepte. Năltuţă, însoţită de un bărbat cu bască şi mustăţi, scund, îmbătrânit prematur şi cu un ochi vânăt. El trăise mai multe decenii de întâmplări şi era o comoară de înţelepciune, De aceea, nici nu se abţinu să lase să treacă fără comentarii gingaşul subiect al gravidei muşcate de câini!
– Câinele, zise el împrumutând ceva din tonul de la cursul de structurile antropologice ale imaginarului textualist al tovarăşului Vasea, este o fiinţă care simte lumea într-o mare diversitate de imagini vizuale, auditive şi mai cu seamă olfactive, mirosul lui fiind, după cum se ştie, mult mai bine dezvoltat ca al nostru, olfacţia este chiar principalul lui instrument de cunoaştere obiectivă a lumii.
– Lasă, dragă, că pute şi câinele câteodată, o-ho-ho! comentă consoarta, fără a fi luată în seamă. Pute chiar ăla de rasă când se scapă în lift sau pe palier. Iar pe trotuare, atâtea răhăţişuri cu totul omogene, se cunoaşte după aspect că nu sunt de la maidanezi, ci de la câinii de apartament, scoşi la plimbare tocmai ca să se uşureze în spaţiul public!
– Dar am auzit că şi porcul, continuă el prelegerea ca un surd, are miros bun, deşi ţi-e greu să-l înţelegi în subiectivitatea sa, cum de filtrează el propriul miros şi duhoarea cocinii. Iar dacă un câine are nas bun, de-asta vă şi muşcă, fiindcă el e capabil ca să simtă ce emană o femeie la care îi e frică de colţii lui! Fiindcă nu ştiu dacă ştiţi, dar mirosul unei femei e mereu altul după cum îi sunt şi emoţiile sau sentimentele pe care ea le încearcă la momentul oportun, încât dacă dumneaei îl întâlneşte pe câine şi îi e frică de el, emană imediat semnale în aer, spre cine-i e drag, spre companionul ei virtual, care de regulă nu e cu ea, alarmându-l că se simte pusă la teroare, iar analizatorul olfactiv canin expert le receptează instantaneu singurătatea pe lume. Mesajele neurochimice îi excită ganglionii lui de carnivor şi, de ce le simte mai intens, de-aia îi curg pavlovian balele şi de-aia se dă la ea mai tare!
– Or, o femeie gravidă are motive mai serioase decât oricare alta să se teamă de Muşcătură, continuă cu supuşenie soţia prelegerea. Fiindcă ea poartă nu numai responsabilitatea pentru propria sa securitate personală, ci şi pentru aceea a viitorului membru al societăţii, care va duce mai departe munca începută de părinţi, justificându-şi propria existenţă şi asigurând totodată plata pensiilor pentru cei bătrâni sau incapabili de a mai munci pentru capitaliştii şmecheri. În consecinţă, tocmai femeia gravidă emană mai tare cereri de ajutor către populaţie şi câinele are motive mai serioase să o muşte. Şi o muşcă! Chiar dacă presa, controlată de fanii animalelor, ascunde astfel de nenorociri. Iar după ce o muşcă, se cam încurcăleşte treaba incomensurabil în organismul ei. Fiindcă stafilococii de turbare, viruşi, bacili sau ce-or fi, nu mă pricep dar n-are importanţă, sunt de aşa natură turbată încât ei atacă la cap, pentru a se cuibări în emisferele cerebrale… Poarta prin care penetrează ei în organism e de regulă piciorul stâng, ca la poeta asta, fiindcă femeia tinde să se apere cu dreptul, folosind stângul ca picior de sprijin. Iar dacă e stângace, statistica se inversează, fireşte. Urmarea e că traseul până la creierul gravidei urcă prin coapse, trece prin pântec, tunelează toracele etcetera, dar mai întâi intersectează creieraşii fătului, unde periculoşii germeni patogeni pot să se stabilizeze fără a simţi măcar nevoia de a explora ce mai este în jur! Aşa că se ajunge la tragedia de neînchipuit de se naşte fătul gata turbat în timp ce mă-sa e complet sănătoasă clinic!
– Dumitale, duduie, o zgudui cu mâna soţul cum ar scutura un prun tânăr, ţi-ar conveni să faci un copilaş turbat?
– Depinde, răspunse mai mult decât enigmatic de nepăsător poeta Lucida Tahoma, atrăgând totuşi atenţia asupra lirismului ei congenital şi făcând curioşi pe cei prezenţi dacă e sau nu e receptivă.
Era unul dintre acele momente astrale ale omenirii, când se prăbuşesc idei considerate fixe, sub loviturile de daltă şi baros ale unei inteligenţe mai puţin orizontale decât a gloatei.
– Cum adică depinde, duduie? îşi scoase bascul din cap de usturime şi dădu cu el de mozaic domnul cu ochi vânăt. Astea sunt chestii cu care să glumim? Când alţii duce o politică demografică prolifică înadins ca să ne facă minoritari în propria ţară, iar guvernul îi stimulează cu alocaţii?! Lucru de şagă ţi se pare dumitale să rămâi gravidă, să duci sarcina până la soroc şi să-ţi iasă pe tavă un copil turbat?
– Se poate şi mai rău! îşi arătă sfidător poeta Lucida Tahoma mărgăritărelele danturii, dându-şi cu superioritate filozofică bogatu-i păr pe spate, dezvăluind mai bine fruntea sa bine boltită, depărtându-te însă afectiv, cam prea stăpână rece pe frumuseţea ei, ca un rottweiler care-şi păzeşte de toţi punga cu lovele legată la gâtul lui de neguţătorul călător.
– Adică să faci un copil cu SIDA! scurmă în profunzimea versului doamna muşcată de mână şi de pulpă.
– Ba nu! negă violent din cap poeta şi, conştientă de incapacitatea bolnavului de a descrie ce e cu el, începu să fredoneze. Din bucata mea de pâine, am crescut un om şi-un câine. Omul azi m-a părăsit. S-a dus şi n-a mai venit. Câinele mă recunoaşte, omul nu mă mai cunoaşte!
Arhive autor: propinatiu
Brânza de oaie
Răspunde
Site in reconstructie!
“Lasă tu oaia năzdrăvană – o sfătui Picior-de-Porc bărbăteşte – că nu de brânza ei vorbim noi acilea! Te-am auzit cu urechile mele când ai spus pe la începutul priveghiului că viaţa ta stă sub semnul brânzei, nu de vacă, nu de bivoliţă, ci de oaie!” “Care e cea mai scumpă!” – ţipă Dovlecica zbătându-se să-şi sfâşie şi ea punguţa. “Şi a mai zis – o pârî Agripina zvârcolindu-se – că a intrat odată la un privatizat şi a ieşit cu idei nu numai marxist-leniniste, ci şi maoiste şi staliniste, numai de-alea de-ale noastre, ceauşiste, nu!”
“Uite cum a fost poanta cu brânza de oaie! – hotărî Prepeliţa să se deconspire total, prea fiind toţi partenerii cu ură pe ea. Uite ce şoc iniţiatic am avut, prieteni, de mi-am completat şi cunoştinţele!
Mamă şi savant, cu diverse preocupări, totdeauna eu am văzut în gestionarul de dinainte sau în liber-producătorul de la piaţă, o persoană interesată mai mult a-mi băga mie mâna până la genunchi în buzunar decât un personaj, un caracter, dispus să mă servească în baza schimbului de valori prin bani, ceea ce în condiţiile unei economii dirijate era explicabil, că poate preţul bunurilor şi serviciilor dobândite de mine era mult mai mare ca preţ de cost decât cel planificat şi afişat.
Dar trecându-se, peste o baltă de sânge, la o economie de piaţă într-o Românie devenită brusc stat tipic capitalist, am presupus cu mintea mea de spălătoreasă că lucrurile s-au schimbat radical şi că nimeni nu mai riscă să-l înşele pe client, dăruindu-l prosteşte plocon concurentului, de peste drum sau chiar adiacent cu chioşcul sau dugheana.
Or ceea ce am suferit eu ca viol psihic confirmă exact contrariul acestei conjecturi de femeie, amărâtă dar cu prejudecăţi!
Se ştie aşa de bine doar, că în ţara asta se produc accidente coronariene şi vasculare în special din două motive principale, aflate într-o strânsă legătură: unii crapă de mizerie şi alţii de mila lor.
Aşa păţii şi eu cu soacră-mea, Dumnezeu s-o ierte, pe care mi-a lăsat-o bărbatu pe cap s-o îngrijesc, înainte de să-mi iau câini şi pisici. S-a uitat din imprudenţă, că era cam zgubilitică, pe geam la gunoaiele de le ridică Picior-de-Porc, cum scormoneau doi pensionari râioşi cu râturile leproase sângerând prin cioburi şi a căzut jos de mila lor, a scos limba afară şi a încetat să mai respire şi după trei zile am îngropat-o şi cu timpul am şi uitat de pomenirea ei, că mă luasem cu animalele astea micile!
Dar preutul, observând că trece anul fără ca să ne simţim deloc, eu şi cu soră-mea, ca singurele rude cunoscute, ne-a atras atenţia prin fine apropouri că nu se cade, că or fi lipsuri, o fi mizerie, o fi marasm, om trage noi nădejde de alegeri anticipate şi de mai bine, dar cele creştineşti şi în tradiţia bimilenară trebuie ţinute cu stricteţe, ca să ne putem întări sufleteşte pentru a putea supravieţui mai bine întreţinerilor din iarna care se anunţă grea, adică exact pe măsura păcatelor noastre.
Şi fiind eu cam strâmtorată atunci, iar cumnată-miu se plângea că e consilier şi va pierde din voturi din cauza presupusului meu păgânism, a zis soră-mea că m-ajută şi ei, că face plăcintă, e de faţă şi confirmă, iar eu să mă ocup de aperitive şi să dau neapărat la vecinele care au cunoscut-o cu de-amănuntul brânză de oaie cu roşii prunişoară, de care ştiau ele că-i plăcea lu’ soacră-mea şi o fi râvnind pe unde e sufletul ei.
Acu, fără păcat vorbind, ce să vezi, eu cam intrasem la bănuieli de manipulare de către cumnatul, să-i fac imagine pă banii mei, că toată vara, reţinusem, de oaie fusese scumpă rău faţă de bivoliţă, ca să nu mai vorbesc relativ la de vacă, telemeaua, dar nu mai plânge, Gujghile, chiar dacă anticipezi durerea la mă-ta adoptivă! Şi totuşi, am intrat în magazin de lux, placat numai cu marmură italiană de Carrara şi dotat cu din ăla, cu, enervant că ţi-l bagă la cântar, aer condiţionat mamă, şi lua numai lume bună mezeluri de import de la europeni, iar telemea avea de două feluri, de vacă şi de oaie, nu şi de bivoliţă, iar aia de oaie, consecinţă poate a contrabandei, era mai ieftină decât la alte magazine din jur, şi chiar decât în piaţă direct de la producătorii cei roz la faţă şi la mâini, paradox de politică de preţuri ce ar fi trebuit ca să mă pună în alertă de gradul zero, însă mă calmam singură că nu se poate ca să te pui rău tu ca băcan cu lume atât de specială, care te ia şi mama dracu dacă-şi pune în cap să te ardă, îţi ridică şi autorizaţia, te dă-n mă-ta afară din piaţă cu scutieri, te exclude şi din mica-burghezie…
Aşa mamă! Cer eu o cărămidă cam de-un chil şi îmi cântăreşte fata pe cântar, la un metru de mi¬ne, repejor, foarte calificată, o înveleşte în ambalaj de hârtie cam ce¬rată şi apoi o pune civilizat în punguţă de plastic subţirel şi molatic, foşnitor şi translucid, albastru, mai mă uit eu la nişte muşchi ţigănesc, mirată că nu şi-a schimbat denumirea, dar nu mi-am permis, şi o iau spre casă, fără să-mi treacă pe la nări nici un fel de iz, ai zice că din cauza elicopterelor de pe la becuri de sus, dar pe drum mamă? Pe drum, de ce n-oi fi mirosat-o eu? Nu-i aşa că mă hipnotizaseră cu tot luxul ăsta orbitor de alb, făcut să-l ia repede pe amărât, să-i dea adevărata senzaţie de societate de consum şi să-şi bată joc de bănişorii lui?
Ei, dragilor, soru-mea ştie, că faţă de ea mă deconspirasem de-atunci, cum deschid eu acasă la bucătărie punga, să cad jos mămicule nu alta, de ce puţea ca un hoit, de om parcă, iar de sărată, ce să mai zic, ocnă nu altceva! Albă, albă mamă pe dinafară, dar cu o duhoare de putină stătută ani şi ani, pe vreun vapor dintre cele două tropice, iar în gură nu mai scăpai oricât scuipai de un gust ca de ulei rânced. Îţi venea să vomiţi mamă, cădeai jos nu altceva!… Ce mă fac? Ce mă fac? Dacă dau la pomană aşa ceva, mă pomeneşte, pe mine, mahalaua cartierului câte zile oi mai avea, poate şi pe lumea ailaltă! Ia, zic, fire-ar privatizarea lor a răului, mă duc înapoi, întreb dacă e patronul şi mă iau în gură cu el, ori îmi dă banii înapoi, ori mi-o schimbă cu de vacă! Unde m-a văzut femeie mai amărâtă fata aia cu buzele conturate dublu, imediat să-şi bată joc de mine, nu? Păi e posibil aşa ceva? În ce ţară trăim?”
“Lasă, bre mamă Prepeliţo – o mângâie poetul să nu înceapă a boci şi ea – parcă asta mai e ţară de când a venit ăştia?”
“Ce jungla mă-sii se întâmplă aici la noi în piaţă? mi-am zis – se scutură Prepeliţa înfierbântată ca pe ouă. Nu mai e sanepid? Nu mai e nimica? Fiindcă aveam martori: ce s-o consume fiinţa umană, că nici mâţii şi nici căţeii mei nu voiau să se atingă de ea, o miroseau şi parcă le venea să leşine şi lor, se zburleau la bot, apoi scuturau căpşorul cu o greaţă de-ţi venea şi ţie să verşi, mamă!”
“O fi fost punga de aurolac!” – avansă o ipoteză Agripina.
“Nu era, nu, nu, nu era folosită, fată dragă! M-am gândit şi eu, doar văzusem bine când a scos-o târâtura aia din teanc, era exclus! Mergeam eu aşa năucă şi, pe la colţul cotiturii, cam lângă gărduţ, la tufiş, mă-ntâlnii cu Dovlecel al soră-mii. Uite aşa, uite aşa, aşa, spune-i şi neveste-ti ce păţii eu pe ziua de azi! Uite cum şi-a bătut nenorocita aia joc de o clientă, la puşcărie am s-o bag! Nu ştiu dacă ţi-a spus acasă, Dovlecico, dar să vezi ce-mi face drăcosul de cumnat, zice, ia s-o gust şi eu, o desface, o miroase şi el, apoi îi râd ochii de inteligenţă, cum face el, că descoperise pe loc, ca inginer, tehnologia canaliei de la mezeluri şi lactate. Ăştia, zise, smântâni-le-aş nevestele noaptea pe la trei de oţi, au strâns cu migală toată vara ce de oaie n-au vândut, mărunţişuri, boţuri, firmituri, tot, apoi au băgat la malaxor, i-au dat sare şi au repus la fermentat, cu o ţâră de aracet ca liant şi ca înălbitor, în săculeţi de pânză mici de au ieşit iar calupi din ăştia, apetisanţi de albi. I-al de-aci repede şi du-te de le dă cu el în cap! Sparge-le toate geamurile! Cheamă poliţia! Adu garda financiară şi toate asociaţiile civice, fă scandal, strânge lumea şi instig-o, nu uita presa, ca să sensibilizăm odată şi odată acest guvern de păduchi laţi să dea o ordonanţă de urgenţă pentru protecţia consumatorului, cu nişte norme neambigue, care să definească clar ce e telemeaua, şi prin ce operaţii, cu ce parametri şi cu ce marjă de variaţie verificăm dacă o marfă albă din piaţă este sau nu acest sortiment alimentar!
Mersi zic, dare-ar Dumnezeu tot cu brânză din asta să-ţi facă soră-mea pomană! Eram necăjită rău, Dovlecico, dacă îşi bătea el joc de mine cât eram eu de pornită pe japiţa aia ordinară, de-mi venea să-I dau lui cu punga în deavla aia imensă… Că de-asta mi-ardea mie, nu? De ajutor de la autorităţi şi să rezolv eu problema calităţii brânzei la noi în republică!
Ei, şi tot blestemând eu aşa, când pe băcan, când pe cumnatul miştocar, când pe intelectuala aia nenorocită, numai ce mă aude domnul Vodă, care e omul cel mai bun la inimă şi mai săritor de la noi din piaţă.
Ce vi s-a întâmplat, doamnă? – mă întreabă el cu glasul ăla al lui tandru şi bun dacă vrea, cunoscându-ne noi mai demult, că ştiindu-mă teoretic văduvă şi strâmtorată, antamase cu mine ca propunere că să înghesui animalele într-o singură cameră şi în ailaltă să-mi trimeată nişte fete, nişte potârnichi ca aia de-mi dase brânza împuţită, Agripino, dar eu mamă câtă vreme mai pot spăla o rufă sau un mort, gândesc că încă n-are nici un rost să mă complic…
Şi atunci, am rămas perplexă prima oară în viaţa mea!
Mai umblat în cercurile înalte, nea Vodă m-a derutat de m-a înnebunit de tot: asta, a început el să înfulece din otravă cu poftă, e brânză de oaie domnească, doamnă, e ca un fel de brânză de burduf olecuţă mai înfundată şi mai usturată, care nu se mănâncă decât cu adaos de palincă sau de tequila sau de echivalent, asta-i treabă de gurmeţi, nu te mai duce să faci gât pe-acolo, că or să râdă ăia de să cază jos când or auzi, faci şi ţara de râs!… Cum ai putut, fa, să-ţi închipui că într-un magazin placat cu-atâta marmură de Carrara şi de unde se aprovizionează numai per¬soane de calitate, ar fi îndrăznit cineva să umble cu mărfuri expirate?… Păi nu-l băteau o mie de badigarzi până-i suna apa-n cap? Pe ce lume trăieşti dumneata? Du-te, femeie nebună, în căile tale şi stai în banca ta în mă-ta, nu-ţi aprinde paie în cap pentru un chil de brânză, căci liniştea colibei tale e cel mai preţuit lucru şi nu e cazul să-ţi rupă vreun mădular angajaţii sau alte persoane de sprijin disponibi¬le în acest caz, să trebuiască să mai dai şi la doctor pentru certificat, şi pe la justiţie pe urmă, care îţi poţi imagina şi dumneata cât de respectuoasă e cu care îşi permite nişte delicatese rare cum fi brânza asta regală atât de delicioasă! Mai bine, pune-o bine la frigider, că vin diseară pe la tine, să mai negociem, poate băgăm totuşi domnişoare în loc de pisici şi, cu timpul, pe măsură ce se diversifică gusturile, domnişori în loc de căţeluşi…
A procedat, n-a procedat nea Vodă atunci cu brânza mea ca Napoleon cu pâinea mucegăită, când a rumegat ostentativ una întreagă în faţa trupei răzvrătite, că era de la alimentara lui, după cum am aflat mai târziu, nu ştiu nici azi.
Ce ştiu, ştiu că am făcut ca un soldăţel de plumb stânga-mprejur şi am zis că ce dracu mai e de făcut altceva pe lumea asta decât că cum m-a pă¬călit şi pe mine alţii mai deştepţi, tot aşa să păcălesc şi eu pe altu’ mai fraier!
Şi nu-mi dă bine Dumnezeu gândul ăsta salvator, că iaca-mi iese-n cale bietul domnu Pedofil, pe când noua biserică de lemn a cartierului nostru împlea de cântec de clopot evocator atmosfera, din care se desprindea, splendi¬dă în multitudinea ei de culori, ampla simfonie a naturii în continuă transformare.
Magda Orheianu este una din izbânzile tipologiei feminine sadoveniene! – comentă el, uitându-se bănuitor la mine, parcă un înger păzitor i-ar fi creunat la ureche că nu degeaba mă dau eu pe lângă el.
Scosei atunci brânza şi fără un cuvânt, i-o trecui pe la nas s-o a-dulmece ca pe altă aia, ceea ce şi făcu, nu însă cu sau fără infinite precauţii. Aiasta, zise el într-un târziu cu multă silă, e de import de departe, fie brânză de sfinx de pe la Egipet, de care-ar trebui să-I placă lui ăla, lui Picior-de-Porc, fie brânză de dragon de prin Nepal, o delicatesă exotică pentru alde yoghinul de Dinţişor…
Alelei, feciori de lele, că nu cunoaşteţi voi ce mai brânză de oaie făcea tata când ciobănea la margine de Bucureşti! Cum strângea el oaia de ţâţe cu degetele sale ca nişte de la Muzeul Ţăranului Român cleşti de lemn, încât scăpa săraca de durere câte-o căcărează şi ceva pişat, de ieşea aroma aceea inexprimabilă de madlenă! Şi, şiii cum folosea el cu mare intuiţie de biotehnologii apa cea dulce a Sabarului şi a Ciorogârlei, cu tot cu mustul de gunoaie şi de hoituri din ea!
Brânză ca a lui tata, Prepeliţo scumpo, nu mai găseşti în ziua de azi. Găseşti din as¬ta din import, pentru stomacuri perverse, ce nu mai reacţionează decât la elucubraţii culinare de senzaţie, nu ca să te saturi! .De-asta şi zic eu că m-ai face fericit, distinsă doamnă, mamă naturală şi mamă adoptivă de poeţi de pe acest meleag, dac-ai veni cu mine-n trecutul nostru de glorii, când unde-i acest infect urban colţ de cotitură, era înainte o baltă, care dincolo de asfinţit inspira echidistant meditaţii, şi asupra vieţii, şi asupra morţii. Imperfectul continu¬ităţii trimitea cu obstinaţie, tot trimitea şi trimitea la perfectul compus al trecerii timpului, raportând viaţa la neant. Şi cum orice meditaţie susţine re¬memorarea timpului trecut ca o pierdere, dar şi ca un câştig, încrederea în dragoste, în viaţă şi, pe un plan consensual, în dragostea de viaţă, jubilează atâta vreme cât imperfectul rămâne timp natural iar perfectul simplu inspiră idi¬la, noi îndrăgostiţii avându-ne acea barcă de la potop încoace pregătită tocmai pentru a da un sens călăto¬riei veşnice în timp, ca mod de a evita un apocalips…
Astfel comentând, a plecat mamă pe ici încolo săracul domnul Pedofil, cu brânza mea, bună, rea, de nu mi-a mai dat nici în prezent vreun ban pe ea, încât am zis la schimb că să fie de pomană de sufletul soacră-mii, că altă pomană nici că am mai avut posibilităţi ca să-i fac!”