Cui se adresează manualul pentru postaci profesionişti Luminarea Poporului

Sub forma unei culegeri de bune practici şi exemple concrete de postări reuşite sau nereuşite tot atât de instructive, manualul pentru postaci profesionişti Luminarea Poporului se adresează tuturor actorilor civici, politici şi spirituali care înţeleg că Marea Recuperare de către Neamul Românesc (NR) a istoriei netrăite, rău aşezat în calea năvălirilor barbare, apoi căzut sub asuprirea unor imperii străine nu civilizatoare, ci deznaţionalizante colonial, nu se poate realiza decât pe baza unei Infrastructuri Intelectuale consistente, pentru care există mai toate resursele naţiunii sau averile puşcăriabililor, nu deocamdată şi voinţa politică sau filantropică, deoarece diplomectualii nu se plâng că bibliotecile universitare şi orăşeneşti au rămas hidos de neatractive, ci se complac în complicitatea cu barbaria Stăpânilor, autoamăgindu-se sufleteşte prin postromânismul urii de sine că dacă n-am avut o istorie ca a Franţei sau a Turciei, nici nu vom mai avea, din vina poporului, căruia nu-i rezistă celula.
Cum lumea bună a bloggerilor s-a diversificat enorm după 1 ianuarie 2007, odată cu fofilarea RO în UE, incluzând mai toate personalităţile care vor să se exprime plenar, la taifas cu masile, iar la diferitele sugestii şi reclamaţiuni ale celor mulţi şi umili, editorialiştii muezini din balcoane răspund pogorându-se tot mai des în subterana puturoasă a textului, ca să ia la mişto unele subcomentarii incomode, prezenta carte de învăţătură pentru postaci despre Luminarea Poporului înfăptuieşte, virtual, marea unire a tuturor idealiştilor ce se simt buni români şi mai cred în progres, sunt optimişti, concep şi admit ca creatori că Marea Recuperare a istoriei culturale netrăite este mai importantă decât Sincronismul Dacă-ai-la-ce şi vor din tot sufletul să-şi adauge la CV-ul Europass calitatea de postac profesionist, care ca orice meserie de succes se fură preîntâmpinând eşecurile autoînvăţării, plagiind totodată bunele practici uzuale în răstălmăcirea sau completarea adevărului omenesc, care era caraghios şi imperfect încă de pe vremea lui Platon. De aceea şi sunt aproape egal statistic reuşite sau nereuşite aceste reacţii şi deflagraţii acoperind exemplar, selectiv-semnificativ, o vastă activitate din ultimii zece ani a Propinaţiului, ba chiar pledează, unele dintre ele, pentru învăţătura din greşeli, ca la fotbal când ratezi, prostia regretată cu sinceră căinţă fiind adesea mai iute regeneratoare a agerimii minţii şi a şpiţului decât orice succes ameţitor în rezolvarea problemelor de bază ale românilor, în momentul în care naţiunea, adormită în postromânism, se fragmentează pe nesimţite şi se dizolvă în vidanja globalizării, pe când Neamul Românesc, mai activ decât oricând în Istorie, în realitate făgăduieşte şi înfăptuieşte o eroică expansiune, nu de la Nistru pân’ la Tisa, ci de la Sydney la Tamisa via Phuket ori via Honolulu.

Prin REACŢIE înţelegem răspunsul direct, telegrafic, superficial în documentare şi adesea necugetat, la gândirea altuia postată pe web gratuit sau cu simbrie, gândire autentică sau simulată doar pentru a manipula, gândire liberă sau gândire cu Stăpân, Stăpân din cleptocraţie sau din xenocraţie, după caz.
Prin DEFLAGRAŢIE se înţelege un răspuns relativ elaborat, când problematica este gravă sau extrem de gravă şi te sileşte să-ţi aduni, în sens giratoriu, argumentele sau să te documentezi făcând uneori, ca nespecialist, treaba profesioniştilor sau „direcţiilor“ care n-au catadicsit să se angajeze din comoditate, prudenţă sau incurie, aşa încât după arderea lentă tot la explozie ajungi.

De reţinut: reacţia ar trebui să fie efectul revoltei la neobrăzare şi incompetenţă, sau iluzia că ai o soluţie mai bună decât preopinentul, sau încă – extrem de rar la homosapul contemporan – aprobarea entuziastă a ideilor altuia, e drept aflat mai sus decât tine în ierarhia publicistică. Deflagraţia este însă mai mult rodul amărăciunii cauzate de postromânism: fie că ai de a face cu un om pe care îl respecţi şi constaţi indignat că din interes, prostituţie sau constrângere minte de îngheaţă oceanul webar, fie că te afli fără putere, exasperat, dinaintea unui material excelent, menit însă intoxicării alor tăi de către vreun institut întreg, străin, greu localizabil pe mapamond în est, în vest sau în sud, şi ţi s-a năzărit ţie c-aşa ţi-a fost scris, de către Cel ce chiar SCRIE în cerime, deasupra editorialiştilor şi postacilor, să improvizezi tu, ca nespecialist, ceea ce ar fi fost de datoria unui tehnician de vârf sau a unei întregi Direcţii, să contracareze postările inamicale ale Duşmaniei (DŞ), fiind şi bine remunerat de contribuabil întru această sarcină explicit prevăzută în fişa postului.
De reţinut, totuşi: criteriul după care deosebim reacţia de deflagraţie, în spaţiul public românesc sau global, rămâne Criteriul lui Moceanu: o reacţie este sensibil mai scurtă decât o deflagraţie, de aceea e şi expusă uitării imediate în torentul mesajelor.
De reţinut şi aplicat: cea mai expeditivă tactică în subterană, pentru cine îşi are Itinerariul lui Spiritual personalizat, 1001 de cărţi şi trăiri bune de parcurs în zece ani, este cea copilărească, dai cu piatra/ cu bâta-n baltă, şi fugi, rareori meritând calitatea polemicii să te şi angajezi în acea conflagraţie a forumiştilor, pe care ai declanşat-o adesea fără să vrei şi n-ai timp de prăpădit ca s-o şi canalizezi corect româneşte, încăierându-te tu cu sconcsul, ratonul, tonomatul, cameleonul, mancurtul, separatistul, renegatul, corectitudinara şi alţi năimiţi, unii chiar din redacţia portalului, alţii de pe la partide sau de pe la servicii, de-ale noastre sau de-ale lor, operând din RO sau din DŞ.
Nu, nu ai totdeauna timp disponibil, de fapt nu ai niciodată destul „sânge în instalaţie“ să performezi conceperea a câte un cărţoi sau măcar să scoţi o broşurică, ori de câte ori sunt plasate pe web, prin nechezolii cu Stăpân, insanităţi de către cleptocraţie sau xenocraţie, iar răgetele conflagraţiei din subterana postacilor sunt grăitoare că poporul simte deficitul de luminare, conştientizează penuria de leduri călăuzitoare cum să se apere de postromânism, de marasmul că din lipsă de Infrastructură Intelectuală şi de Cadre Didactice (adevărate, culte şi înstărite, respectate, nu fraieri!), nu se va mai forma vreodată în RO, RR (România Risipită a românilor din jurul României) sau DRO (Diaspora Română) vreun Tineret Idealist.
Plus că, până la Marea Recuperare ce precede sau nu Mântuirea Neamului, aşa cum în oligopedagogia noastră nu se formează scobitori în piatră clasici, nu există nici acel cadru sacru al vorbei săpate în stâncă, adică responsabilitatea intelectualului deştept pentru enunţul împrăştiat în eterul virtual ca în vântul interstelar. Nu se mai păstrează ele colecţiile ziarelor tipărite înainte de 29 martie 2004 NATO, ba chiar de 1 ianuarie 2007 UE, iar variantele online se opresc bine periate în trecutul recent! Ca să nu fie expuşi ridicolului analiştii ce şi-au schimbat odată cu Stăpânii şi convingerile, dar să te mai aştepţi să-şi adune vomiturile, de pe unde le-a împroşcat subteran alde sconcsul, ratonul, hiena, căţeaua, postănacul, samsarul, tonomatul, cameleonul, popândăul, mancurtul, dihorul, separatistul, bananierul, compradorul, cocalarul, leoaica, renegatul, corectitudinara, secătura, licheaua, nebunul liber, rezidentul, maidanezul, desantatul, racolatul, boseacul, ţuţărul, milogul civic, troliul sau dervişul!

Dar ce este un led? Un led este un intelectual, de regulă pregătit universitar, care face observaţie romanescă şi luminează poporul, deoarece îşi dă seama că terenul, intravilan sau extravilan, e bun, doar că lăsat în paragină de cleptocraţie (KX).
Apariţia a tot mai multe leduri, ieşite la lumină din rândurile postacilor profesionişti, este o realizare epocală a oamenilor din subterană, cu perspectiva alungării acelor demoni ai blocajului comunicării, zidit prin investiţii masive ale DŞ în neîncrederea reciprocă, de s-a ajuns până acolo în postromânism că nici poporul nu mai aşteaptă nimic de la intelectuali, nici intelectualii de la popor!
Dar dialectica ne învaţă că racul progresează. De aceea, nu te mira că vei număra chiar şi la tine-n răboj, ortacule, enunţuri vechi cu care tu însuţi nu mai eşti de acord şi te şi miri cum dreaq de ai putut susţine tu cândva aşa naivităţi pe aşa vremi! Dar cu toate că, în principiu, discursul unui postac ar trebui să fie de la sine redundant, ca simplificare a ideilor altuia, sau banalizare a profunzimilor geniului naţional, citite prin etern aceiaşi ochelari de armăsar reducţionişti, noi avem nevoie de multă bunăvoinţă bătrână, goetheană, pentru că adevărul trebuie repetat mereu fiindcă şi minciuna este propovăduită fără încetare. Deci poţi lesne obosi, fiindcă jocul nechezolilor cu abureala/minciuna pare totdeauna bănos, c-aşa-i homosapul, o entitate fără de virtute, adică tot mai virtuală, încât raritatea onestităţii şi geniului la noi în cei 22 de ani, cât ai României Regale Mari, ai Epocii Mooye (1989-2011), cum a fost ea botezată pe web în 1999, după altercaţia tv a Ronei Hartner cu Vadim, ne impune a sublinia cu tărie, prefaţând ca ortaci pedefeul Luminarea Poporului, că oportunitatea care particularizează această culegere de probleme şi problemuţe de bază ale românilor e că, pe parcursul alcătuirii ei, edagonul Propinaţiu şi-a putut fixa, ca orice educator de Genii Obligate (GO), o idee originală, deci pesimistă filozofic, despre limitele literaturii, amăgitoare teologic ca zidurile Bizanţului cât amar de vreme noi românii nu ne-am îndeplinit neam ca Neam Misia Istorică pe meleag. Şi atunci prozatorul decepţionat s-a despărţit pe nesimţite de ficţiune, cum odinioară de lirism, deci şi de identitate ca maptex, ca maşinărie producătoare de text, întorcându-se literar înainte de Dinicu Golescu, primul nostru luminător intrat boiereşte în UE, limitându-se la a supravieţui doar ca un modest furnizor de opinii, panseuri şi atitudini matinale, de prânz şi predominant de seară, emise de jos în sus, spre muezinul stilat din balcon urlătoriu, în cantităţi mici, uşor digerabile, fără pauză, respectând în plin postromânism dictonul străbunilor noştri daco-romani, nulla dies sine linea.
Şi nu ne îndoim că modestia Propinaţiului, nejustificată la un intelectual-fără-stăpân, dar afirmată la atâtea propinaţii sub bolte reci, se va deosebi în vreun fel de a înainte-mergătorilor săi Zaharia Carcalechi, de au scos la 1826 Povăţuitorul tinerimei către adevărata şi dreapta cetire atribuindu-l mai mediatizatului Gheorghe Lazăr, lângă a cărui statuie o merită pe a sa amintind c-a fost editor Golescului, şi bănăţeanul Damaschin Toma Bojincă de-şi apăra pe la 1828 pe ai lui chiar într-o limbă în creştere, mai obişnuită cu înjurăturile fireşti la cei mulţi şi asupriţi de nomenclaturile imperiilor: Respundere desgurzătoare la cârtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Walachen nicht romischer Abkunft sind.
Ce ar fi urmat după jalnica Trilogie Nechezol, practic terminată încă din anii de suspans 1997-1999, până să se anunţe intenţia occidentalilor de a se lăţi cu băncile şi şuncile lor peste Galiţia Mare de la Baltică la Pont, repauzatul Propinaţiu, autosuspendat ca prozator nu şi ca globe-trotter, dă din umeri şi din aripi că nu ştie, deoarece s-a dumirit ca un stol de păsări Simurg că tocmai aceste subcomentarii din ce în ce mai rafinate de la o lună la alta, mai artistice, îl exprimă şi literar, ca pe orice om din subterană, profet al extincţiei vesele a Neamului, cu sclavi fericiţi, ceea ce a zădărât mulţi Stăpâni de pitbulli webistici, mai ales de când o zis că multă lume amărâtă mai bine câine decât om sub Tricolorul murdar, şi postacul „Camelian Propinaţiu“ e mirosit, mânjit şi lătrat ca un „Cameleon Popândău“. Show, pe el!
Prefăcându-se a uita toţi duşmanii viaţa ca o pradă că edagonul recent, deci impur, se trage totuşi dintr-un harnic prozator român contemporan, lăsător testamentar arghezian de cărţi cu mulţi prieteni, cum ar fi La un colţ de cotitură, despre imposibilitatea de a cuprinde şi cerceta prin Craii de la Răsărit Lucrarea lui Dumnezeu, sau Oligopedagogia, despre absurditatea de a învăţa ceva tu, neuns, pe altul, ci numai Muşcătura ne doare pe toţi, despre nonsensul de a nu scrie, numai ea a impresionat liric, ca orice blestem, pe Generaţia Pupici înainte de Marele Cutremur Catastrofal, sugerând că poezia cu p mare, arta, cultura şi civilizaţiunea încă nu ne deosebesc ontologic semnificativ, ca rinoceri mafioţi sau ca primari agresivi, de statutul asociaţiilor de câini ucigaşi carnivori, needucaţi să poată preţui un paşnic şi smerit postac din clasa de mai jos de mijloc a spiritului, în corespondenţa, reacţiile, deflagraţiile, conflagraţiile şi alte feedbackuri de-ale lor, de sconcşi îmbuibaţi, etalând la noi în gubernie când invidie, când ură pentru nepieritoarea lui prioritate de a fi cel dintâi cărtărescolog român, astăzi depăşită ca importanţă de reflecţia sa de pionierat asupra postromânismului şi problemelor de bază ale românilor din RO, RR şi DRO în WO, dezbătute subteran pe net între Epocile Mooye şi Wash – semnificativ! – nu de comoda Autoelită, nici de nechezolii de ambe speţe, ci de ratonii subintelectuali, desantaţii diplomectualii, samsarii kilointelectuali, renegaţii microintelectuali, nebunul liber, milogul civic şi bananierii Duşmaniei, din acest motiv ignorându-se public că toate purced şi cură de la o veşnică dilemă a executivului, de la a se implementa acum sau a se tot amâna – ca sfârşit al istoriei postromânismului – Luminarea Poporului, până după spiritualizarea crizei, în sensul că interesul mediatic pentru capodopere ţine doar cât s-a finanţat publicitatea, evidenţiindu-se aici contradicţiile antagoniste pe probleme de fetişismul mărfii, că o depunem în raft şi doar promitem s-o şi citim, între orice editorialist şi postacii Epocii Mooye neîntronându-se respectul, maiestatea tăcerii, decât în caz că s-a stabilizat drept dominantă concluzia cocalară, lansată de vreun desantat creativ, că Scriitorul şi Exegetul sunt în intimitate cei mai buni prieteni, vorbiţi la sfat de taină literară în scopul comercial ca să menţină consensual interesul scandalagiu asupra capodoperei!

De reţinut: cu alte alese cuvinte/keywords, din chimia acestei retrospective alchimice structurate naturist ca să nu se omoare prea mult Veronika, deducem ca ortaci, că edagonul poporului Camelian Propinaţiu, educator de la Academia de Geniu Obligat (EdAGO), se comportă alchimic în farmacia globală ca un fel de unguent tricolor Chameleon Propionate, peste rănile însiropate ale Neamului, pomadă în trei culori incisive cu care te oblojeşti la măsea când te doare timpul pierdut, dac-ai scris şi tu DEGEABA aproape 1500 de pagini la trei cărţi ilizibile din pricina unui Adevăr despre Mântuirea Neamului care altfel nu putea fi rostit, şi acum îţi vine brusc, după atâta Nechezol în trei volume, să te zgârii pe ochi cu un fulger, ca Oedipul enescian, că trebuia să concepi şi să naşti numai bestselleruri fără problemuri, cinic proiectate lăutăreşte pe principiile bănoase ale postromânismului biruitor, să le consume prioritar fesenistele şi obraznica xenocraţie, tot mai privatizată în orizontul tricolor de aşteptare, nici măcar cleptocraţia noastră să se-mbuibe, semn că trăim pe culmile unei prosperităţi nevisate şi nemeritate, şi să-ţi inducă adevărata senzaţie de succes macabru, dacă Neamul tău tot e pe cale de dispariţie, urmând pe al cetitorilor.

Din această perspectivă lichidatoristă, pentru ce partizani şi-ar bate capul cu a desluşi unii altora, pe net, în profunzime, parabolă cu parabolă, Trilogia Nechezol, dedicată înlocuitorilor de intelectuali din cercetare, educaţie şi poezie, mai rar un asemenea auxiliar ţepos ca Luminarea Poporului în vreo 800 de pagini: cu timpul, criticul sau istoricul literar sau iubitorul de cancanuri cenacliere care urmăreşte din interes paremiologic, prescurtându-le, aceste reacţii ale unui prozator român contemporan autosuspendat, i-ar descifra, deci ghici, şi enigmatica operă mai adânc, pentru că postacul fost scriitor român hiperexigent nu poate, în spaţiul public infestat de bacilii postromânismului, să se mai slujească de sistemul de semne şi simboluri din propriul text, ci este pe web tot atât de neajutorat şi de sincer cu Tineretul Idealist, ca la Judecata de Apoi sau ca la spital, internat la Chirurgia valorilor inversate.
El se demască totalmente.
Dar pentru a cuprinde o câtime maximă din enunţ, hermeneutul optzecist dator e a scormoni şi-n „contextul de kkt“ în care s-a produs reacţia maquisardului dezarmat din subterană, nu tu tufiş, nu tu lemn-câinesc. Şi atunci el ajunge să se izbească de dispariţia cu timpul de pe servere a materialului care a provocat-o, se indispune, bea, urlă, se enervează şi… gata deflagraţia! Imaginează orice, ca nebunul liber, sau dă din colţ în colţ de situaţii mai jenante, când între postac şi pagina online s-a interpus un obstacol, fie debitul mic al conexiunii, fie, vai! eterna cenzură, banalizată şi mascată de însăşi fusta plisată din tergal gri a Coanei Anastasia globale.
Noroc că cititorul fericit, răsfăţat, spre deosebire de biograf nu are vreo obligaţie de a pune accent grav pe context. El poate „servi“/consuma reacţiile ca atare, ceea ce în ultimă analiză se trăgănează tocmai din efemeritatea presei qua presă, efemeritate de la care purcede inconsistenţa oricărei deflagraţii. De unde şi năravul că scriitorul, ca postac sub postmodernitate, nici nu verifică toată noaptea dacă i-au băgat-o ăia online sau nu reacţia prin care s-a uşurat, dar e dator când i le adună secretara să precizeze totuşi, pentru bieţii critici sau istorici literari, fie şi abreviat, cotidianul sau blogul, data aproximativă, preopinentul, topicul, threadul sau orice alt indiciu ajutător reconstituirii genezei conflagraţiei din subterana editorialului.

Onorată asistenţă, am plăcerea a vă avertiza că, simţindu-se bazată pe un sacrificiu uman – postacul profesionist canibalizând cu poftă prozatorul român contemporan –, ediţia de faţă va picura, vasăzică, în sufletele osârduitorilor întru Luminarea Poporului, un spor de evlavie şi de emulaţie pe făgaşul Marii Recuperări, călăuzitor către acea strungă ţepoasă înspăimântătoare la originea căreia burghezia de merit întru Mântuirea Neamului percepe, din perspectiva banalităţii, loteria paradisiacului ca pe o primire în spaţiul Schengen. Nu întâmplător atunci, gând şi noroc bun datu-i-a câinele albit sub vremi şi Tricolor, de pe coperta studiului Postromânismul, celui mai sfios postac, prozatorul român contemporan autoeditat şi autosuspendat Camelian Propinaţiu, să-şi adune reacţiile şi deflagraţiile în folosul partizanilor săi ortaci, ca pe un manual de bune practici în ale forumitului constructiv, câte şi în ce stare postări s-au mai găsit de către secretară, săraca, fără diacritice, pe web, probând unor Friends că focusarea conştiinţei unuia pe ale altora abjecţii ascensionale, nu fu rodul unei furii maidaneze de moment împotriva giganticei maşinării industriale a capitalului străin sau în contra insolenţei desantaţilor, renegaţilor, zdrenţelor şi mancurţilor, ci emanaţiunea unei ample rezistenţe civice a postacilor în contra tornadei postromânismului ca derapaj periculos de la Luminarea Poporului, de pe când propagatorii săi din Ţară şi din Duşmania nice nu se chiteau, în hiclenia lor legendară, că a mai rămas în RO, după fanarioţi, bolşevici, Mineriade şi vexaţiuni antieminesciene compradore, vreun exemplar de bun român, de ortac în abataj, care i-ar putea monitoriza din subterană ca un plăieş cu ochii împăienjeniţi de vinars/tequila, spre a se combate-n vidanjclas, mezelclas şi upercutclas, teza niciodată expusă dar totdeauna presupusă, parcă în derâdere faţă de explozia social-politică dar – paradoxal – nu şi intelectuală, din Decembrie 1989, cum că Neamul Românesc (NR) a intrat în faza finală a îndatorării şi falimentării, a descompunerii morale, şi-a mâncat mălaiul şi nu va mai exploda, e pe cale de dispariţie, mai întâi ţara până-n 2112, mai apoi limba până-n 2222, asta ar fi Calea spre craterul vulcanului stins, numai că Tineretul Idealist nuanţează prin voluntariat salvator întreaga prognoză.

Da, domnilor, poate că da, investindu-se în incultura dregătorilor cât trebuie, de către Duşmania din toate părţile, lăsându-i să moară proşti fără a-i constrânge Bruxelles-ul/Strasbourgul/Washingtonul să parcurgă liste de cărţi bune din Bazinul de Spiritualitate, naţiunea poate va pieri, va fi dezmembrată şi reciclată, de la Nistru pân’ la Tisa, cât se lăţeşte prin proiect şi vidanja globalizării. Dar Neamul Românesc nu va fi părăsit de Dumnezeul său! De ce? Fiindcă niciodată n-ai cu ce înlocui unicatele!
Nu, fraţi români, Neamul Românesc va supravieţui global, diseminându-şi altarele de la Sydney la Tamisa, atât via Phuket cât şi via Honolulu, şi chiar mai mult decât atât: bazat pe Infrastructura Intelectuală a altora, cum cucul pe cuiburile altor păsări cu vocaţie cântătoare, el va desăvârşi local, chiar desţărat, Marea Recuperare, dăruindu-şi Umanităţii cuceririle lui spirituale şi dobândind negreşit Mântuirea!

În consecinţă, această Prefaţiune la o culegere de reacţii şi deflagraţii pentru uzul postacului profesionist, dar şi pentru curajul Ucenicului Neascultător, demnitatea Profesorului Ştiecarte sau smerenia Filantropului Mizericordios, nu e un buldozer ceauşist alimentat cu pasionalitate demolatoare, vizând postările altui păcătos om din subterană sau ale unui editorialist consacrat prin conflagraţii ca iscusit moralist muezin de la balcon, ci se instituie textual numai din nostalgie şi consolări mângâietoare, ca un Letopiseţ instructiv al pierderii noastre de tempo civic şi de timp naţional, vreme de două cincinale, de la 2002 la 2011, separate ca de un Canal dejist de condamnarea solemnă a bolşevismului la 18 decembrie 2006, FĂRĂ A-L REPRIMA, nici a face accesibile online, întru Luminarea Poporului, măcar colecţiile Scânteia, România liberă şi Scânteia tineretului de sub Ocupaţia Sovietică (1944-1958), fiindcă Muzeu al Bolşevizării Ireversibile nu s-a amenajat din al lui Ceauşescu de Istorie, faraonic în colonadele oglindite funerar în Dâmboviţa, – s-a schimbat de tot destinaţia culturală a impozantei clădiri, cum şi din 1991 a Muzeului European al Închisorii Reeducării de la Piteşti, cu deplina complicitate la acest demolator prim gest de postromânism-posteuropenism a diplomectualilor noştri, marşrutizaţi pe taxonomia îngerilor, dintre care s-a distins pe meleag chiar Arhanghelul Mihail.
De aceea, să nu se mire niciun desantat din Duşmania că scopul suprem al acestei cărţi povăţuitoare este a armoniza eforturile, să pună umărul toţi postacii fantastici la Luminarea Poporului, întru Marea Recuperare a istoriei culturale netrăite fiindcă ni s-au ars şi pustiit etapele, de la catedralele gotice la Sonata Lunii, Elegiile Duineze şi En attendant Godot, reconstituindu-se astfel cu timpul până şi mişcarea civică în sânul masilor, cum era ea, fermecătoare, idealistă şi neofticată de ura de sine, la 15 noiembrie 1990, după care a năboit ca un mâl de tsunami postromânismul pe ea.

Fragment din Luminarea Poporului, 2011

(2011, adică 22 ani de la Revoluţie, cam cât timpul de viaţă al României Regale Mari)

Prima problemă de bază a postacilor şi românilor este postromânismul

Ca scriitor, observ că postromânismul se defineşte, în critifiction, ca fiind opţiunea pragmatică de a lua în serios manipularea că Istoria Românilor s-a terminat. Neaşteptând nici măcar Sfârşitul Istoriei! Această adunătură de leneşi, de hoţi, de şmecheri, de fraieri, de nesimţiţi şi de urâţi, de rataţi genetic, de corciţi făcuţi la beţie şi de agramaţi îndobitociţi mediatic, care e pentru nechezoli Neamul Românesc, ni se tot şopteşte că n-are nicio şansă de a rezista globalizării. Sunteţi un popor pe cale de dispariţie, se delimitează ei, şi nu doar în gând, ca sconcşi mai informaţi, de Arca în scufundare, fără a se îngrijora niciun renegat, cameleon sau mancurt că dezesperarea e un păcat capital, care va damna pre mulţi, în iadul mai canicular decât al Capitalei vara, deoarece românismul, adică fiorul idealist contrar, nu poate expira ca marfă sufletească şi produs spiritual înainte de a-şi fi îndeplinit funcţia culturală, Marea Recuperare, care e Misia noastră pe meleag şi în lume, dintre fraţii noştri de gintă latină numai italienii, francezii şi spaniolii îngăduindu-şi deocamdată Extincţia, deoarece ei s-au exprimatără pe deplin în universal, sunt siguri de Mântuire, pe când noi de-aicea mai avem relativ mult de recuperat şi, de aceea, încă nu plecăm!
Însă ce nu ne convine deloc e necazul că la supărare, la impactul cu pululaţia absurdităţilor din RO, uneori duse-n DRO, noi înşine aderăm, chiar şi cei mai patrioţi dintre postaci, devenim mai slobozi la gură şi tastatură, zicem, ca editorialiştii/bloggerii cu Stăpân, că ne-am săturat de România, achiezând astfel la „ideile principale“ ale postromânismului, toate evident idei primite, ceea ce, din grele păcate colective, va grăbi asupra Ţării o gamă variată de crize bugetare, îngheţări, explozii sociale, precum şi Marele Cutremur Catastrofal anticipat statistic.
pro1
Vasăzică, în 2112 nu va mai exista noţiunea de ţară, România va fi articol de dicţionar, precum Fenicia sau Dacia Felix.
În 2222, limba română va fi o limbă de multă vreme moartă, une charogne, cum probabil majoritatea limbilor europene, suguşate de English (U.S.A.), de jargonul mondialist adoptat şi de marii iniţiaţi.
Ce talent în aşa vremi, cu adevărat radical agrar, (anti)clerical şi justiţialist-consumerist, mândru ca un mazil, mai naşte, cadrele didactice să îndrume atunci din faşă pe ai noştri supradotaţi să scrie epopeea RO direct în limbi străine, folosind infrastructura intelectuală a altora, şi cel mult să ni se arunce şi nouă, maidanezilor, la savurat sub Tricolorul murdar, ca pe un fruct cărnos osos submarin exotic, produsul final, tălmăcit fie şi cu Google Translate!
Numai minorităţile, unele, se vor salva din Arcă, cred nechezolii cosmopoliţi, poate şi diplomectualii, deoarece ele deja nu-şi prea mai aduc obolul la cultura din RO, ci mai fiecare june intelectual de buze neromâneşti ţine a se mărturisi, afirma şi integra în patrimoniul seminţiei sale dotate cu infrastructură intelectuală de regulă mai performantă decât cea de pe la noi, care ne bazăm prioritar când ne dezvoltăm mai mult pe itinerarii spirituale turistice de importanţă comunală, pe alergări de stadion şi de sală, pe scăldatul în bazinul de spiritualitate – care e însă piscina doar faza sublim naivă a palestrei greco-latine şi a rămurelei de măslin virgine, în demersul Marii Recuperări care ne aşteaptă, precedând şi cauţionând Mântuirea Neamului.
Dar nu clasa politică creştină din Ţara lu’ Peşte are a cuvânta cu glas mare mediatizat, şi cu atât mai puţin gloata are a decide în chestiunile revoluţionare de mai sus, ci numai şi numai intelectualii de toate speciile au a se pronunţa, pe sfintele proiecte prioritare soteriologic intercity sau interregio, cum ar fi Luminarea Poporului, Infrastructura Intelectuală, Marea Recuperare sau Mântuirea Neamului. Dacă se pronunţă! Căci toată cleptocraţia e cam iresponsabilă, pe când Autoelita nu, de aceea şi este mai expusă criticii, pe când ultima nici măcar autocriticii. Carierişti, nechezolii şi pubintelectualii nu o ceartă decât în scop de rotaţie la ciolan, rar, floral şi complexat ilizibil, fiind din interes incapabili de o câinească monitorizare populară.
În acest oribil, nobil scop idealist, a şi inventat Necesitatea, odată cu scumpirea preţurilor la presă, maidanezii de pază ai corectitudinii spirituale, postacii.

Metafizic, tragicul sentiment postromânesc al des-fiinţării exprimă de te deprimă, ca PRIMĂ PROBLEMĂ DE BAZĂ, presimţirea multor cetăţeni oneşti nenechezoli, pe măsură ce Autoelita nu o declară dar grăieşte numai în termeni de valori euroatlantice, după o uriaşă inginerie speculativă, că noi asistăm la sfârşitul istoriei naţionale, cu istorici şi istoriografi mediatici cu tot, când Neamul Românesc a devenit populaţie, fiindcă valorile noastre de patrimoniu, pentru care s-au jertfit strămoşii, nu e bune de nimic, nu sunt recunoscute neam de economiile de piaţă liberale nicăieri pe mapamondul spiritual, iar la noi nu mai trezesc decât interes parodic sau miştocar. În consecinţă, e şi normal, şi drept, şi comic, că se vor infiltra în secolul XXI alte seminţii, mutătoare sau mutante, pe meleag, ca decidenţi majoritari, cari să ne eficientizeze nouă pibul la maximum şi să-l distribuie bugetar dumnezeieşte, conform normelor eticii şi echităţii legendare, normalizându-se cam prea târziu nivelul de trai de să nu te mai desţărezi/deteritorializezi tragic, ca geniu natural, din Ţara creştină a lui Peşte, până la 12 12 (21)12 pe motive că din cauza corupţiunii/incompetenţei endemice şi a complicităţii intelectuale, după ce începând de la 8 ianuarie 2003, când cu Imposibila lustraţie, burghezia activisto-securistă de şpagă, compradoră şi de merit Top 667, prin urmaşii ei, au substituit sau, mai bine zis, au consolidat, au dublat în compoziţia socioumană a cleptocraţiei, pe interlopul autohton, împerechindu-l în umbra spinului cu imperialistul străin la apus de soare.

Trăim pe culmile disperării unei prosperităţi nevisate chimeric. Proştii nu mai citeşte nimica. Şi nici nu-i doare de să-i bată pe marii iniţiaţi, să desecretizeze listele de cărţi bune care i-au inspirat. Scriitorii şi scriitoraşii, văzând în fapt postumitatea de kkt a lui Eminescu, nu mai scriu decât de pe o zi pe alta, în debara. Trotuarele au ajuns parcări şi nici nu mai poţi traversa merditativ pe traseele patriarhale din cauza unui trafic infernal, iar în parc dă bicla şi dulăul peste tine, de se sparie gândul. Iar dac-ai teleporta minibigul din Cucuieţii din Deal în Epòcă, ai putea poza şi posta pe Facebook cozi balauriene kilometrice la marfa colorată kitsch orbitor de azi, în timp ce din boxele bisericii te asurzesc trackuri de la Mont Athos, amintindu-ne veşnic de Marea Recuperare şi povăţuindu-ne că ar fi aproape benefic să nu ratăm Mântuirea Neamului, deoarece e perfect şi uşor fezabilă, – dacă ai Infrastructură Intelectuală, totul mergând tot înainte de la sine, căci omul e un fel de vită sacră ce dă lăptic spiritual din belşug, ca un automat paralelipipedic în pahare de plastic, prin fărâma soft de duh imprimată de la Facere în carnea sa.
Criza e pentru proşti. Şi pentru cărturari, care în orice orânduire sau încarnare tot amărâţi ajungeau, pe când carosabilul şi trotuarele gem de frustrare şi invidie, astă groaznică depresie colectivă, postromânismul, realizăm şi extrapolăm profetic că se va zen relativ tămădui numai atuncea când se vor detecta, la stat şi la filantropii amatori de mecenariat preventiv contra impozitării averilor, arginţii pentru o Infrastructură Intelectuală de tip occidental, întru Luminarea Poporului de să aibă altceva la ce se gândi proletarii: biblioteci-mediateci, televiziuni, internet, şcoli, universităţi populare, muzee, teatre, temple, excitante la discreţie, cluburi, malluri şi cămine culturale, de la care să emane şi să se acumuleze zi de zi mângâierile că noi românii avem totuşi o Istorie de jertfă şi o Limbă străveche cu mare Viitor paneuropean de s-o asimileze toţi ca pe latina medievală, A DOUA PROBLEMĂ DE BAZĂ reducându-se astfel la pactul naţional de a se acorda prioritate infrastructurii intelectuale faţă de infrastructura rutieră, cea de jdemii de ori mai costisitoare şi care, axiologic pe GPS, pe lângă că-i efemeră de dai în gropi, nu duce nicăieri, adică nu-ţi mai foloseşte, spre deosebire de filozofia din audiobook, după ce nu mai şofezi.

Iar A TREIA PROBLEMĂ DE BAZĂ A ROMÂNILOR ţine de a se institui, prin asumarea răspunderii guvernamental-constituţionale şi parlamentare, Partidul Cadrelor Didactice, carele nu numai că va elimina UDMR-ul, Partidul OTV, Partidul Postsecurităţii, eventual viitoarea Uniune Democratică a Rusofonilor din RO, de după Unire, şi orice alt minipartid, în coaliţiile de guvernare, dar va face, evident, nu politică în şcoală ci politica şcolii în comunitate, odată respectat ca putere de Putere, misia sa providenţială fiind, în viziunea de mai sus, radical educativă, anume să însufleţească Infrastructura Intelectuală promisă, mişunând între pereţii goi bibliotecare profesioniste, muzeografe, ghizi, duhovnici, consilieri civici, psihanalişti publici, apostoli rurali, profesoare frumoase şi mai ales cadre de-a dreptul pregătite universitar, capabile a-şi aduce aportul ca furnica, scutind pe filologi de treburile migăloase, la actualizarea şi sporirea sculăriei academice (ediţii critice, biografii, arhive, memoriale, pleiade, dicţionare, lexicoane, cercetări bibliografice, florilegii, traduceri, sondaje, recenzii, cronici de întâmpinare, ferpare, necrologuri dar şi evocări, cărţi şi periodice online, miniteleviziuni didactice, mobil literar, kindle Weltliteratur, alte instrumente de lucru occidentale) şi totodată minţi luminate la zi de să tălmăcească marile cuceriri ale cunoaşterii şi creaţiei contemporane universale, într-o larg accesibilă cu talent sau geniu sintetic literatură de popularizare, esenţializându-se şi lămurindu-se tuturor cetăţenilor români din RO şi din Diaspora Română (DRO) ideile principale ale Secolului XXI şi ale Epocilor Mooye sau Wash, adică, vezi/citeşti bine, ideile megaintelectualilor, seismectualilor şi ale universitarilor valoroşi, asigurându-se astfel ca sustenabilă Luminarea Poporului pe tot parcursul vieţii acesteia care preocupă îngrijorător de înfiorător pe toţi, inclusiv pe marii iniţiaţi.

Şi totuşi, cum se explică, domnilor, ignorarea din balcon, amvon sau foişor, de către editorialistul generic hegelian, deci obligatoriu genial grande homme, a acestor trei mari probleme de bază – postromânismul ca provocare, Infrastructura Intelectuală ca răspuns şi Luminarea didactică a Poporului ca expectaţia cea mai dorită – chezăşie că se va realiza şi depăşi Marea Recuperare şi, atunci, Istoria ni se va prelungi? Chiar o fi justificată spaima de concurenţa tânără din complicitatea intelectualului cu Stăpânul baron, corsar, mogul transpartinic, shogun român sau nabab străin, a cărui imunitate e mai sigură într-o ţară de proşti? De ce naibii de pe nivelul ziaristic editorial suprem, pică ele, problemele de bază, la munca de jos, ca nişte muşcături maidaneze la un colţ de cotitură pe oase căzute de la etaj, adică în sarcina de subcomentator a postacilor noştri? Şi de unde până unde virtualitatea asta că războiul civil civic s-a teleportat din stradă, unde se adunau protestatarii cu zecile de mii la marş şi miting, în chiţimii-debara atomizat online exhibiţionist, ca şi cum nu s-ar putea conversa academic Autoelita ei în de ei şi pe mobil?
Pesemne Diviziunea „Apărarea Ordinii Constituţionale” a postsecurităţii, dând prioritate în 1990 castrării acţiunilor de stradă organizate de intelectualii publici împotriva emanaţilor Contrarevoluţiei feseniste, s-a întrecut pe sine, printr-o combinaţie, a experienţei foştilor specialişti cu dinamica fără egal a noilor angajaţi, măturându-se strada în roza vânturilor până la edentaţie şi pace completă, ca de cimitir de valori ale rablelor hengherilor minţii, în neantul care unde nu mai citeşte nimenea nimica.

Ah, îmi vei obiecta aici, ţi-o fi convenind ţie să citeşti, şi să plimbi pocalul spumegând de la unul la altul, Propinaţiule, ca liber-profesionist, ori ca rentier de-ai vândut podgoria bunelului şi intravilanele la străini, dar ia să munceşti, să trudeşti, să te canoneşti pe mai nimic la patron sau la stat şi să nu te mai ajungi cu banii de la o lună la alta, ia să vedem, să n-ai ce da la copii şi la recuperatori când te suduie şi te ameninţă, ia s-auzim de bine, îţi mai arde ţie să vagabondezi pe coclauri spirituale?
La care obiecţie, sub atâta ploaie neagră bacoviană nu poţi decât să observi civic că nu e nimeni pe stradă şi totuşi mai auzi câte un scrâşnet pe trecerea de pietoni, pentru că obsolescenţa infrastructurii şi decrepitudinea bazei de masă apostolice n-au exterminat încă totalmente în RO şi DRO, şi nici nu puteau să le epileze definitiv, nucleele de viaţă spirituală, adică toţi irişii bazinului, fiindcă uite că mai apar pe la târguri bestselleruri levantine, împotriva tuturor pesimismelor statistice, dar una e în istorie să valorifici din vina postromânismului ca neorollerism numai 2% din potenţialul spiritual al unei naţii supradotate în geniu natural, sintetic sau obligat şi alta este să te ajungi cu efervescenţa de să sari de 25-27%, cât era la noi, de la Nistru pân’ la Tisa, şi de la Nipru pân’ la Pisa, în Epoca Reginei Maria!
Parcă-ţi vine-a-mpături Tricolorul şi să te cari în timp, repauzându-te-n Scriptorium la Melk, în Chiostro Lateranense sau în spaţiul 4D, în Universul Îndepărtat, unde ţi se strâng viermii teleportanţi cei neadormiţi, îngrijoraţi că cine ratează Marea Recuperare nu se mai califică pentru Mântuirea Neamului!

Iată de ce coperta propusă acestei cărţulii triste pline de humor, decolorat ne-nfăţişează un Tricolor, parcă bătrân pensionar părăsit de eroii săi mult batjocoriţi, rulat pe lance de un vânt nebun şi murdărit ca un şorţ gunoier de smogul nesimţit al Capitalei. Parcă cerşeşte, sărmanul, înclinat ca Rugăciunea lui Brâncuşi, schimbarea Zilei Naţionale 1 Decembrie cu una mai puţin posomorâtă, de pildă 2 iunie 1997 de comemorat la orice colţ de cotitură, în care zi liberă de aproape vară editorialiştii cosmopoliţi cu cosmopolitele şi cu Laika s-ar veseli să adulmece aerul crângurilor în care familiile încing grătar homeric cu sutele şi cu miile, băgându-se intensiv manele de jale pe picnic la boxe şi pătându-se frunzişurile cu un fel de nechezol când albicios, când roşu montan, uitându-se cu desăvârşire că Providenţa ne-a ales pentru Marea Unire acea Zi de culoarea Leului de la Cotroceni tocmai întru sobrietate şi reculegere, să ne amintim pururea de eroii noştri şi de faptul că acea Reîntregire avea să fie pururea primejduită, başca şi naşpa că încă mai rămăseseră chiar şi atunci, de la Nipru pân’ la Pisa, români şi teritorii româneşti sub asuprire, şi că preţul intelectualului nostru tânăr diversionist îi derizoriu şi azi pentru ambiţioasa purisancă Duşmanie, care nu ştii niciodată din ce parte se trage sau se absorb finanţările.

Iar mai gios de Tricolor, admirăm un dulău voios, evident câinele soldatului, care face de strajă neantului neclintit.
Ne înşelăm profund! Ăsta nu e câine de front, capabil a se hrăni în linia întâi, cu amarul cadavru cadaveric al duşmanului. Nu are culoarea de camuflaj a lupului de stepă. Nici ochelarii cu infraroşii ai priculicilor. Dimpotrivă, e un dulău alb orbitor ca varul. Nici câinii de azi nu mai sunt ce erau odată. E un maidanez blănos kitschos bine hrănit de femei mai puţin miloase cu bărbaţii, iar ce poţi citi/ghici postmodern bananier în sufletul lui râzător sub drapel e o grimasă şmecheră, a scârbei de binefăcătorul din mila căruia face umbră ca un bocanc de Arhanghel asfaltului românesc. Poate îi e şi ruşine cu aşa stăpân jerpelit, ar prefera unul occidental, s-ar aventura el acolo, priveşte-n zare la covrigi, în uie, unde toţi are în coadă, dar n-ar prea da totuşi libertatea deşănţată de aici, din motive de înţelepciune, nu cumva din mila Străinului (transnational capitalist class) să n-ajungă la şbilţ la nişte hingheri supradotaţi, unde apeşi pe buton de se strânge brusc laţul, sau măcar cu botniţă la un proprietar cert.
Deocamdată, se hlizeşte în vid ca un text ilizibil antimediocritate, e gata doar să-şi înfigă colţii de pamfletar în orice comete, cotarle sau lichele, trecătoare prin teritoriul lui şi al haitei sale, bogat în oportunităţi, e mai bine să traversezi!

Acest dulău alb voios vedem că şade, nu o duce aşa de rău, dar mârâie la Stăpân, asemănându-se prin această meteahnă atât postacului cocalar cât şi publicistului descompus moral după ce s-a contaminat ca un raton cu bacilul postromânismului, continuând însă a se salariza la statul român sau la patron în RO.
Un bacil alb imparţial gras, cel puţin la fel de bine hrănit şi de răsculativ.
Greţos ca viermele de mătase siliconat al revoluţiilor de catifea. Ceea ce face, teoretic nu şi practic, insolvabilă chestiunea verminei postromânismului. Precum a maidanezilor muşcăcioşi din municipiile noastre până nu se schimbă sensul profitului.
Toată greaţa şi agonia venind de la revolta că, teoretic, postromânismul, ca orice chaosmos spiritual de tranziţie, n-ar trebui să aibă susţinători seducători, recrutaţi dintre nechezolii simpatici, tot aşa cum maidanezii n-ar trebui să muşte ca turbaţii, nici să urle nocturn vara la ferestrele deschise de sconcs, nici să-şi lase lăsăturile sub ele ca mancurtul şi renegatul, în ploaia călâie, la colţul de cotitură.
Fiindcă ăla de adulmecă e şi sensibil, chiar pensionat copoiul ajunge vasăzică la bănuieli rele, inexprimabile. Ca postac, pierde somnul filozofând asupra oligopedagogiei noastre şi socoate că postromânismul, care calcă totul în picioare, este un viciu care vine, vine, vine… De unde? Din părţi. Din flanc. Din cercurile vicioase, din insolvabilitate, din reeşalonări cocalare, din acele bombe logice create dinadins, în tihna şi inidentificabilitatea de nivel zero postuniversitar a Duşmaniei, să n-aibă soluţie Marea Recuperare decât în domeniul imaginar, adică Mântuirea Neamului să nu se mai iniţializeze vreodată, fiind noi românii sloboziţi din colonialism direct în globalism, fără infrastructură intelectuală, nici sculărie academică, şi cu antrenorii culturali ca nişte mâţi ogârjiţi, mai toţi nechezoli sau diplomectuali veseli, cel mult kilointelectuali, de te lupţi, ca subcomentator webistic, cu ceva care este şi nu este, cu o nălucă ce te sugrumă inconcevabil dar sigur: văzut-am bimilenar din munţi perindându-se prea multe hoarde ca să nu contemplăm cu nepăsare, fără niciun pic de sentiment tragic, ce-a mai rămas din ciorba de burtă a propriei noastre extincţii, vărsându-se-n vidanja globalizării toată oala unsuroasă, ca după grohăiturile unei sieste cu porci.