31 august 1989 – Revoluţia de la Chişinău – începutul Revoluţiei Române; intelectualii sprijiniţi de popor obţin recunoaşterea de către ruşi a limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, şubrezindu-se ocupaţia sovietică inclusiv în România şi cicatrizându-se unele răni ale Hiatusului. Neînfricaţii chişinăuieni, de 7 noiembrie 1989, au făcut parăzii sovietice, întorcând tancurile şi golind tribuna, ce-aveau să-i facă şi bucureştenii mitingului antitimişorean al lui Cea
16-22 decembrie 1989 – Revoluţia Română, preluată de la Chişinău la Timişoara şi împuşcată la Bucureşti înainte de a-şi fi exprimat Sensul, care era ÎNMULŢIREA FRENETICĂ A ELITELOR, a cititorilor de liste de cărţi şi pedefeuri bune, prin investiţii gigantice în Infrastructura Intelectuală, ca să le accesezi, şi prin Emanciparea Cadrelor Didactice ca pe o curea de transmisie între aforismele Autoelitei şi eresurile Gloatei, practicându-se orbitor Luminarea Poporului pe parcursul Marii Recuperări ce cauţionează Mântuirea Neamului.
22 decembrie 1989, după-amiază, Petre Roman (care împarte literar cu Iliescu, Măgureanu şi Brucan toate originalităţile de până-n Lacrimiadă) proclamă Puterea Popooorului, arc peste timp întins cât Epoca Mooye până s-a legalizat Partidul Poporului la 22 septembrie 2011, ziua de Tricolor în bernă peste maidanez a Ratării Schengenului din cauza Olandei şi Finlandei, unde n-au demisionat nici până azi pentru eşecele lor cu aceşti duşmani ambasadorii RO.
22 decembrie 1989, seara – Începutul Contrarevoluţiei teroriste, bazate pe televiziunea lui Brateş, presă, securişti, activişti, mineri şi feseniste, – indecis terminată, dacă s-o fi terminat până azi, când se scot din lăzi zeci de mii de agenţi sovietici, atât pentru a sprijini justiţia şi istoricii să îngroape crimele bolşevice, cât şi pentru a linişti cleptocraţia de origine interlopă, nomenclaturistă sau transfrontalieră cum că Puterea Popooorului e incapabilă de o Nouă Revoluţie sau de o Explozie Socială, fiind chipurile inhibată de sentimentul de gratitudine bananieră nemărginită pentru ruşii care libertate şi slobozenie înc-o dată ne-au adus, la cererea americanilor de la Malta!
28 ianuarie 1990 – Mitingul partidelor clasice ogârjite PNŢ şi PNL contra participării bolşevicilor îmbuibaţi la alegeri sub denumirea FSN, ratat deoarece nepatrioţii Iliescu, Militaru, Măgureanu şi Brucan nu s-au vrubit că România nu putea ieşi din primii 50 de ani de singurătate decât intrând în familia selectă a monarhiilor europene.
22 aprilie 1990 – Începutul cu revoluţionari de la Baricadă a Manifestaţiei din Piaţa Universităţii pentru aplicarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara: propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. (…) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. Unii postaci cred că din cauza feseniştilor, cum ar fi Iliescu, Chiţac şi Măgureanu, şi a intelectualilor, cum ar fi R. Theodorescu, E. Simion, M. Sorescu, A. Buzura, Sergiu Andon şi C. T. Popescu, RO a ratat dezbolşevizarea instantanee, încheierea Hiatusului la 20 Mai 1990, angajându-se apoi într-o Tranziţie de 22 de ani spre Criză.
13-15 iunie 1990 – Mineriada, a cărei singură raţiune era externă: a nu se aniversa unionist, la Chişinău (Snegur, Druc, Vieru) şi la Bucureşti (Propinaţiu), 50 de ani de la răpirea Basarabiei şi Bucovinei, sens intern electoral nemaiexistând după ce parlamentul fesenist a fost votat drept Constituantă la discreţie. Iliescu beneficiază imediat după atrocităţi de un amplu interviu în România literară, iar în toiul verii e retrasă din librării Culoarea curcubeului, susţine Paul Goma. În schimb, revin cu ostentaţie în viaţa publică şi publicistă Eugen Barbu, C. V. Tudor, A. Păunescu şi alţi pubintelectuali ai Epocii Cea.
24 decembrie 1990 – După ce iniţial Regelui i se permite să-şi viziteze Patria de Crăciun, guvernul fără Dumnezeu Iliescu-Roman organizează o ambuscadă pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Regele este ridicat de către trupe înarmate până-n dinţi şi expulzat de la Otopeni, singura consecinţă notabilă fiind o demisie „tehnică“ a unui ministru megaintelectual. Virulenţa antimonarhică a presei iliesciene atinge culmi care păreau de nedepăşit până în toamna băsesciană a lui 2011.
27 august 1991 – declararea independenţei Republicii Moldova, fără consecinţe politice sau intelectuale unioniste ori măcar monarhiste; câţiva ani, cele două state româneşti vor avea acelaşi Tricolor şi acelaşi Imn, Deşteaptă-te, române, degeaba, că Autoelita bananieră nu trece Prutul. Mai rău încă, de frica dezbolşevizării, fesenismul reformist al guvernului Petre Roman este nimicit minereşte în Lacrimiadă, la 26 septembrie, de fesenismul dogmatic bazat pe gisturi şi corupţie al tovarăşilor Iliescu, Marţian, Bârlădeanu… Totuşi, golanii Pieţii Universităţii obţin la 9 decembrie 1991 SOTI TV (Societatea pentru Organizarea unei Televiziuni Independente), prima liberă din Est!
2 martie 1992 – Republica Moldova devine membră ONU, reacţia sanguinară a nostalgicilor Imperiului Sovietic fiind o sfidare mondială bine pregătită încă de pe când s-au mutat sub Gorbaciov arhivele KGB de la Chişinău la Tiraspol: declanşarea în aceeaşi zi a agresiunii transnistrene, presa română, dominată de criptobolşevici, şi intelectualitatea, nedumerită cine e Stăpânul, neluminând poporul nici măcar asupra gravităţii evenimentelor. Aşa că n-au existat nici emoţiune, nici îngenunchere pe străzi lăcrămând pentru răpirea Transnistriei noastre, nici presiuni civice asupra lui Iliescu să treacă Prutul întru a ocaziona Armatei şi serviciilor noastre secrete să-şi spele păcatele de la Revoluţie, de la Contrarevoluţia teroristă şi de la Mineriade. Mulţi postaci îşi amintesc mai degrabă de războiul sârbo-croat că a fost mediatizat!
26 aprilie 1992 – Feseniştii având nevoie de valută, de împrumuturi, îşi spală imaginea ca huila lăsând pe Regele Mihai de Sfintele Paşti să vină la Bucureşti, fiind întâmpinat de CNN şi de peste un milion de români, dar fără consecinţe intelectuale care să întreţină monarhismul, aşa încât RO ratează singura ei şansă de a nu fi încă 100 de ani singură pe lume, aceea de a intra în familia selectă a monarhiilor europene, act energic şi inteligent ce nu numai că ar fi condus la evitarea postromânismului, dar pe baza unei Infrastructuri Intelectuale de excepţie, orientate spre Marea Recuperare, atunci cleptocraţia şi burghezia ar fi fost azi de şapte ori mai bogate, dar şi norodul ar fi dus-o de trei-patru ori mai bine.
27 septembrie 1992 – Decisivele alegeri pro cleptocraţie şi anti unionism (după dezastrul militar de pe Nistru); eşecul Autoelitei – în Infrastructura Intelectuală, în Luminarea Poporului, în emanciparea cadrelor didactice şi în consolidarea rotativei partidelor clasice, liberal şi ţărănist, pe scurt, în a se înmulţi – generând un upercutclass debusolat, nefilantrop şi păgubos, care nu ştie nici pe ce să mai dea banii şi care incalificabil a ratat tot ce se putea rata: Decenţa, Dezbolşevizarea, Unirea şi Monarhia! Încremenire în patru ani cvadrilateri roşii.
2 iunie 1997 – Deşi la 24 martie începe să emită Radio România Muzical, urmează disonanţa cu Tratatul de la Neptun de postaderare la Pactul Ribbentrop-Molotov, elitele din RO exprimându-şi dezinteresul politic şi intelectual pentru românii şi teritoriile pierdute-n Năpasta din 1940, ba chiar indiferenţa la deznaţionalizarea lor forţată din zilele noastre. La acest colţ de cotitură începe destrămarea mişcării civice, se configurează Autoelita, din idealuri nereţinându-se cumulard decât folosul autopublicitar. Mai toţi cetăţenii idealişti părăseşte strada întru a-şi roade timpul fiinţării ca pe seminţe de răsărită la televizor, sau pe băncile parcului, sau în/cu străinătăţuri, în loc să se preocupe de Itinerariul Spiritual şi de Bazinul de Spiritualitate în oligopedagogia noastră, pe măsură ce artiştii formaţi-afirmaţi sub ceauşism dau colţul, se duc din peisaj şi nu pot fi înlocuiţi cu nechezoli sau cu bananieri.
5 martie 1998 – Asasinarea Mitului Eminescian prin muşcătura regretabilului naughty document Dilema 265, gazdă fiind ministrul de externe şi al culturii neimplicat decât prin deflagraţia Recitatorii lui Eminescu, care era Poetul Naţional şi al României, şi al Republicii Moldova, în anul de achiziţiona Dinu Patriciu Rompetrolul, declanşându-se astfel Recesiunea Mondială din care teoria haosului arată că n-am mai ieşit nici în prezent. Peste nici nouă luni amniotice de la această veninoasă muşcătură, dar nu înainte de a-l distruge în mai nechezolii la putere pe muzicologul Iosif Sava ca exponent al Luminării Poporului, criticul criticilor anunţă-n România literară, nr. 48/2 decembrie, pe motive de metamorfoză, reexilarea Adio, domnule Goma! a disidentului basarabean, împingându-l spre excesele bune doar la a-l scoate din complotul tăcerii mediatice. După ce în noaptea de 10 spre 11 septembrie sunt caftiţi pe stradă poeţii Dumitru Crudu şi Marius Ianuş, născându-se Fracturismul românesc şi prevestindu-se poate necazuri altor gemeni, stimulat ca de sloganul Moarte intelectualilor! Miron Cozma va chema atunci iarna din nou minerii, deoarece atitudinarii ajunşi stăpâni pe ţară n-au investit occidental în mediateci aici, ca să se înmulţească Autoelita către un pluralism al Autoelitelor, nici n-au emancipat cadrele didactice ca să simplifice pentru popor ideile ei complicate, încălcându-se astfel Art. 33, cel mai important din Constituţie, singurul care garantează sau nu Mântuirea Neamului: Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii. Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită. Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
11 decembrie 1999 – După ce la 11 august s-a instaurat ireversibil oligopedagogia în RO, profii terminând mai toţi până la Eclipsa aia totală cele 3 lefuri ce-ar fi trebuit să le ajungă până-n octombrie, iacătă de ziua lui Soljeniţîn dezvelirea din senin şi nu prea (v. Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, Monitorul Oficial nr. 603/9 decembrie!), a intenţiei UE de a lua Galia Răsăritului, Galiţia Mare, de la Baltică la Pont, cu excepţia RSS Moldovenească, cedată-n grija Armatei XIV Afganistana din motive criptorasiste vizavi de nişte posibili emigranţi „pitici, peltici şi degrabă vărsători de sânge nevinovat“, şi poate ca o compensaţie din recunoştinţă pentru lăsarea balticilor, vecini Leningradului, direct în sfântul NATO, pe principiile kaliningrădene ale păcii eterne visate de Robinson Crusoe Kant.
11 decembrie 2000 – Exact peste un an, graţierea şi votarea în unanimitate grotescă a dlui Ion Iliescu de către seismectualii cu piele de iepure în spinare să nu-i gruzească şi belească Emanatul revenind la Cotroceni, pentru învinuirile fără cărţi din ultimii 4-10 ani, prin derapajele sporadice de la mainstreamul criticii legionarismului ca mai prioritar şi mai periculos decât bolşevismul, când de fapt era-ncremenit în proiect, incapabil de mea culpa pentru antisemitismul dus până la pogrom, nici pentru asasinarea de mari intelectuali; de la acest mandat încolo, moderatorul Canonadei teroriste şi al Mineriadelor va scrie… recuperist, cu oameni şi pe oameni, despre Renaşterea… Speranţei, nemaiieşind din cuvântul intelectualilor publici, confirmând lui Michnik că Rezistenţa prin Cultură e cel mai elastic concept, adică est-etic, nu numai activiştii, gestionarii şi lătrăii fiind capabili să înveţe de la Antichitate şi să aplice democraţia, ci şi călăii.
15 mai 2001 – Apare ca o compensaţie la tragedia electorală a ţărănismului terminat suplimentul 22 plus despre Anii’ 20 – Deceniul liberal, în care este deconstruită harcea-parcea Întregirea Neamului, ca instabilă şi câştigată la alba-neagra, reieşind că nu din incultură s-a azvârlit civic brandul România Mare tribunului Vadim (care nu se temea de tribunale, dar el n-a fost cu basarabenii şi bucovinenii nici 0.1% din cât Păunescu, poetul căruia i s-a rezervat acest continent). În viitorii zece ani, seismectualii Autoelitei vor mai ceda lui Dan Diaconescu Poporul, lui Voiculescu Monarhia şi lui Cozma clasa muncitoare. Ei au mai pierdutără Revoluţia, la Stoenescu-Naşu-Cartianu, şi chiar Procesul Comunismului prin care se evită Procesul Securităţii, dar au rămas cu Heideggerul. Şi toate acestea numai din jena Autoelitei de a se înmulţi şi multiplica pluralist, adică din miopia ei strategică de a nu investi, prin politicienii sau filantropii slujiţi, în Infrastructura Intelectuală şi în Emanciparea Cadrelor Didactice.
8 ianuarie 2003 – Manifestul scriitoricesc capitulard Imposibila lustraţie, cum că nu că nu s-ar fi putut să se poată lustra nomenclatura, ci deoarece pe motiv că şefii de promoţie securişti ei au făcut Revoluţia, nu poporul de patibulari ascuns în debara, neavând sânge în instalaţie, şi acum azi mâine tot ei sunt factorii activi ai Tranziţiei spre UE, spre progres, spre democraţie şi prosperitate; acest manifest defineşte nu numai jocul civic al Epocii Mooye, ci şi reflectarea literară canonică, de către numeroşi megaintelectuali, seismectuali, intelectuali publici, pubintelectuali, bananieri şi nechezoli a istoriei ei.
29 martie 2004 – Cucerirea locului nostru în NATO. Crearea condiţiilor strategice perfecte pentru terminarea Bibliotecii Naţionale, occidentalizarea ei şi îndeplinirea Misiei Culturale prin Sincronism integrator, prin Protocronism experimentalist şi mai ales prin Marea Recuperare, intelectualitatea ieşind cu itemii ei din Provizorat pe vecie sub noua umbrelă NATO, rezistentă la toate vânturile şi intemperiile;
18 decembrie 2006 – Condamnarea solemnă a comunismului, fiind cât pe-aci ca unii intelectuali publici şi unii pubintelectuali să fie aruncaţi din balconul parlamentar, de nişte băieţi peste Vadim, care se juca singur sub duş de-a prelungirea Hiatusului. Această solemnitate s-a decredibilizat ulterior, atât prin reducerea criticii bolşevismului mai mult la critica laturii lui patriotice, cât şi prin evidenţierea exploatării de către pubintelectuali a monarhismului doar pentru autopublicitate, neexistând reacţie la monoloagele prezidenţiale contra Regelui Mihai.
1 ianuarie 2007 – Fofilarea RO în UE fără Emanciparea Cadrelor Didactice, fără lustraţie, fără Luminarea Poporului, iertându-se şi alte păcate elitelor, pesemne în baza postaderării un deceniu în urmă la Pactul Ribbentrop-Molotov de la Neptun, creându-se acum condiţii minunate pentru îndeplinirea Misiei Culturale prin exploatarea de către Diaspora noastră a Infrastructurii Intelectuale a altora.
11 iulie 2007 – Lansarea de către Autoelită a romanului Orbitor. Aripa dreaptă cu tsunami publicitar asurzitor către un public ţintă cumpărător reuşit social la putere – cartea nomenclaturistului cinstit Costel Goangă, care a crezut în marxism, şi a securistului de omenie recuperator de manuscrise confiscate, Ionel Stănilă, capodopera reconcilierii naţionale pluralist feseniste dintre Apel şi Lichele prin violarea-n ceceu a Revoluţiei securiştilor Imposibilei lustraţii, emanaţie literară de succes a ideologiei postromânismului antivoievodal şi antieminescian că la o istorie de kkt nu putem avea decât un prezent de fecală în debara, marfă uşor exportabilă până şi prin reţeaua ICR, savurată euroatlantic întru Nobelul literar, după ce-l ratarăm pentru Fizică prin transmutaţia unor elemente de valoare ca Gabriel Andreescu, Vlad Zografi, Horia-Roman Patapievici sau Cozmin Guşă spre domenii conexe mai supergrele.
7 aprilie 2009 – tineretul chişinăuian răstoarnă încă o dată comunismul, dar forţele pro-europene nu primesc din partea României politice şi intelectuale sprijinul semnificativ istoric dorit; simptomatic, tineretul bucureştean nu se inflamează întru radicalizare, ceea ce prevesteşte sumbru dezastrul apocaliptic de la bac al Generaţiei Pupici.
28 ianuarie 2011 – moare la spital Taniuşa Statchievici, în urma unui stop cardiorespirator, internată de două zile cu traumatisme severe, coaste rupte, umăr dislocat, pneumotorax şi plăgi muşcate adânc de 15-20 de câini: scalp, mâini, torace, spate şi picioare. La autopsie, legiştii au constatat că din trupul ei lipseau bucăţi de carne, de muşchi, dar şi tendoane şi ligamente, însă forţele noastre civice, la numai un deceniu după ce l-au sprijinit la preşedinţie pe Iliescu, au făcut de astă dată jocul lui Vadim, necombătându-i vehement derapajul criptorasist că „este o minciună“ că femeia se afla în timpul serviciului, deoarece venise să fure cupru şi alte metale, ceea ce a încurajat filoanimalele să solicite ONG-urilor Duşmaniei să boicoteze „România şi produsele româneşti“ în caz de persecutare a unor maidanezi de către autorităţi, indiferent dacă ei ar cere sau nu protecţie sub Tricolor ca pe copertă, ceea ce e o probă de postromânism funcţional sadea.
26 martie 2011 – Dezastrul fotbalistic Bosnia-România 2-1 (0-1): ne-au tot insultat din tribune, care înainte noi băteam imperii ca Anglia nu gubernii, dar ne-au dat şi clasă, o dură lecţie de patriotism! Ai lor, deşi conduşi, s-au bătut ca leii să răstoarne rezultatul, cum făceau şi ai noştri înainte de postromânism, când niciun sponsor n-ar fi cutezat să ceară Federaţiei să accepte chiloţi cu găurele pentru domnişoarele din teren sau tricouri de altă culoare decât galbenul auriu amintind de Dobrin şi Hagi. Acest dezastru politico-fotbalistic era însă previzibil din lehamitea că Csibi Barna, liderul Plutonului Secuiesc din cadrul Batalionului Wass Albert al Gărzii Maghiare din Miercurea Ciuc, capitala judeţului Harghita din Ardealul nostru, a făcut o prezentare de 15 martie copiilor, despre cum se spânzură un valah, iar magazinul istoric Historia, nr. 113 din mai 2011, va accepta ca ecou dileme precum „AVRAM IANCU/erou sau criminal?“, vreun istoric de telenuvelă lipind cu maxim profesionalism acest dubiu pe celebrul portret datorat pictorului Barbu Iscovescu. Privatizarea fotbalului românesc şi a presei sportive, ca şi a istoriei naţionale, seamănă, vasăzică, cu acapararea bunătăţilor României de către şmecheri, iar fraierii şi cărturarii n-au altă soluţie decât înc-o revoluţie, care nefiind pregătită doctrinar, va fi doar un fel de 1907, o Explozie Socială bananieră ce nu va reuşi dizolvarea FRF, cu Ligă cu tot, şi reconstrucţia lor pe alte baze, ca-n Occident, unde demisiile vin de la sine, aşa că putem prooroci că vom avea şi în 2112, ba chiar în 2222 la dispariţia limbii române, acelaşi fotbal incalificabil, pe când istorie nu va mai fi/nu mai este deloc.
18 august 2011 – precipitarea dramei noastre bugetare atrage lansarea Disponibilităţii româneşti de la Sulina către liderii UE să-şi convingă triburile că prin „cedarea masivă de suveranitate“ s-ar comasa-n 2-3 ani o megaputere intelectuală, Statele Unite ale Europei; cumva România chiar afirmându-se protocronist drept primul Stat Unit al Europei, ba chiar al Lumii, etalându-se simultan tinerilor din DRO prezenţi sprijinul prezidenţial pentru extracţia privată a aurului geto-dac cu cianurile Străinului, preconizându-se scoaterea din ţară, pe surse a minimum 314 tone de aur şi a 1.480 tone de argint sub pretextul că suntem o generaţie incapabilă de minerit, puterea deja folosind sloganul în limbi străine „Smart and Right“, făcut din vorbe neînţelese de poporul electoral, dar propus junilor oranj la Eforie Nord pe când ratonii fotbalişti atribuie la mişto opoziţiei neajutorate formula „Inapt and Left“, tradusă barbian nătâng şi stâng, parcă prevestind succesuri partidului OTV-iştilor contra ciocoilor, superciocoilor şi megaciocoilor în vremurile deplinului postromânism al Epocii Mooye abia sfârşite, pragul tranziţiei ireversibile la Epoca Wash fiind vânzarea deja a 7000-8000 kilometri pătraţi din trupul ţării, către Străini, ca teren pur arabil, nu şi văgăunile, suprafaţă cam cât un judeţ mare precum Timişul sau cât două judeţe mici ca Covasna.
22 septembrie 2011 – Ratarea Schengenului, începutul sfârşitului echipei României, demoralizate de postromânismul că până acum ne zdrobeau imperii ca la Nicopole, la Mohács şi la Cotul Donului, nu minigubernii, repetându-se ca la fotbal, de ne descalifică te miri cine. Concret: la Monumentul de 3 stele al Agreementului de la Schengen, în parcare, un olandez şi un finlandez, o româncă, lăsând-o „şi grea, şi cu banii luaţi“ prin alungarea investitorilor/clienţilor străini pe apa Moselei, dar Autoelita n-a luminat poporul despre coborârea Tricolorului la nivelul maidanezului decât prin studiul filozofului Andrei Pleşu, exact acum, Psihologia imnului naţional, în contra la DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE (Dilema veche, nr. 397; reluat în Moldova suverană, 28 septembrie, cu supratitlul Dar noi cu „Limba noastră” ce facem? ), distrăgând atenţia lui Vadim de la realitatea că ambasadorul din Olanda s-a cam format în Ungaria, pe când şeful cancelariei prezidenţiale abia trimis la post în Finlanda, filozof în canibalism, abia declarase că achiesează la autonomia Ţinutului Secuiesc, pe când datoria externă a României, aproape 100 miliarde euro, de parcă-ţi împroaşcă sânge-n monitor Explozia Socială, e de peste zece ori mai mare în numai 22 ani neregali de postromânism decât sub aşa numitul naţional-socialism al marxistului Nicolae Ceauşescu:
Datoria externă a României, situaţia la zi: oficial ne merge bine. Unde ne aşteaptă vârful de plată
Deşi după muncitorul Miron Cozma avuţia naţională în dolari statistici, a se verifica, s-a înjumătăţit rău de la 1989 încoace, din fericire Providenţa a aranjat tot pentru această zi de doliu Schengen, 22 septembrie, buna vestire că s-a legalizat Partidul Poporului, fiind meritul nepieritor al OTV c-a adus în focarul vieţii noastre politice, fotbalistice şi intelectuale o entitate dureroasă dar cenzurată inconştient de toţi. POPORUL! Aşa elodiac cum o fi el, expus extincţiei, părăsit de marea intelectualitate, ca întotdeauna dusă la masa bogatului.
13-23 decembrie 2011 – lansarea pedefeului Postromânismul, în care se varsă toate vomiturile şi zoaiele Epocii Mooye.
Anii Tranziţiei (Epoca Mooye) au trecut, aşadar, dragi postaci. Pe nesimţite.
Intrarea în UE, garantarea democraţiei de către alţii, a eliberat mişcarea civică de răspunderi. Nu fără consecinţe. Mitul eminescian distrus prin Dilema 265 e un vis chimeric că ar mai putea fi resuscitat. Albă ca Zăpada nu poate fi dezvirginată de două ori de cei 7 pitici republicani. Deja se râde ratonii dând mesaj că pierdut himen: are şapte găuri mici de la cei şapte pitici! Idealismul e terminat de resurecţia modului ceauşist de succes intelectual: înregimentarea în partidul prezidenţial. Studiul basarabeanului Vasile Ernu, tot atât de incomod precât Haşdeu, Gherea sau Stere, – din 19 octombrie 2011, criticatac.ro, Dreapta intelectuală conservatoare: de la câine de pază la câine de companie, e simptomatic laolaltă cu primejdia că şi vechiul autoritarism a scos şi a ridicat capul tot acuma, fiind de neconceput în anii ’90 să le tai indemnizaţiile revoluţionarilor care au făcut şi Timişoara, şi Baricada, şi Piaţa Universităţii, sau să îndrăzneşti modificările la Legea SRI şi la Legea Siguranţei Naţionale privind anchetele penale sau proiectul de lege care interzice protestele în apropierea gurilor de metrou şi a obiectivelor cu pază militarizată, precum Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria! Cum sindicalismul e tot atât de terminat, lipsa dialogului dintre popor şi Stăpânire ascute contradicţiile antagoniste, creşte şansele Exploziei Sociale, adună pescuitorii în ape tulburi bananiere, fenomen care ne-ar putea frâna serios Marea Recuperare.
Chiar dacă suntem pe culmile unei prosperităţi nevisate, de nu mai e nevoie nici să citim, am intrat în Anii Crizei (Epoca Wash), plata dobânzilor putând dura până-n 2112, iar a datoriilor până-n 2222. Să ne fie urmaşii sănătoşi! Viaţa lor are un sens.
Dar a noastră?
