Un bolnav vârstnic, văduv tipic, în pijama aurie şi şlapi albaştri, se apropia pe alee mâncând dintr-un celofan biscuiţi turceşti sfărâmicioşi. El o coti direct spre dulăul mov, cel lovit cu şurubelniţa, îl trezi mămos, îi oferi din biscuiţii lui şi începu să-l scarpine cu simpatie după ceafă. Domnul Garamond nu mai putea de duioşie, ochii i se umplură de lacrimi mari. Ostenit, stressat, însetat şi înfometat, îşi imagină că a luat hepatită virală de pe la morţi, că e internat, că Ionela nu prea vine deloc la el şi că tot aşa, ajunge să nu aibă alt tovarăş în incinta spitalului, decât un asemenea dulău comunitar bătrân, care e mai credincios ca un om.
Se hotărî să fie energic, să nu se dea bătut cu una cu două, să se poarte ca un bărbat autentic, aşa cum şi cere lupta vieţii, a acestei vieţi care e atât de grea, când te-au dat afară de la serviciu şi la un pensionar nu se mai uită nici dracu!
Coborî tinereşte treptele în camera de gardă, unde încă nu fusese consultată nicio femeie din cele ce cunoscuseră Muşcătura, din pricina urgenţelor care nu se mai terminau în acea nesfârşită vreodată zi de 16 iunie 1904, de început de vară.
– Eu sunt obligat să mă retrag, Vivişor, o înştiinţă el zâmbind matern ca isteţul de Ulysse. Fiindcă, ştii că mi-am lăsat rând la coadă la bani la bancă să scot dobânda aia, şi mi-a dat telefon Ionela mea că are nevoie de ei, că vine aia cu lumina în Ithaca noastră la bloc.
Avu o puternică strângere de inimă observând cum se schimbă la faţă fecioara cea muşcată acum câteva ore de câini la gunoaie. Părea să zică resemnată că uite, dragă, că mă mai muşcă şi ăsta! Ochii ei deja tulburi, de căprioară hăituită, resemnată că va turba, mărturiseau o groază fără leac când totuşi murmură ca prin vis:
– Bine, duceţi-vă, domnu’ Garamond, dacă aveţi treabă! Ce să facem?… N-are rost să vă pierdeţi timpul cu mine pe-aici. Se vede treaba
că mai durează. Mergeţi acasă, lăsaţi-mă că mă întorc eu şi singurică, poate ajung şi pe la facultate… Asta este! Oricum, vă mulţumesc din tot sufletul şi vă asigur că vă rămân… că vă rămânem îndatorate, şi eu, şi tanti Cici, amândouă, pentru cât de săritor aţi putut să fiţi într-o situaţie atât de ingrată, luat de la treburi inopinat. Ce să mai zic de mine! Să te muşte câinii la gunoaie tocmai pe tine, care le-ai fost totdeauna aproape ca şi o mămică!… Ce să facem! Asta e situaţia, naţia şi trataţia! Eu am declarat totdeauna că om mai de treabă şi mai serviabil ca unchiul Ionel nu se poate concepe. Parcă de la el, de la bunătatea lui, s-a inspirat tanti Cici când a fundat doctrina ecomilei.
Şi îl sărută fără vreo reţinere pe obraz.
Acest sărut fugar şi acea privire speriată îl vor hăitui multă vreme pe bătrân în insomniile sale, de îndată ce va încolţi în el neliniştea absurdă că nu o va mai vedea niciodată pe micuţa sa Vivi, dacă va turba ca şi mămica ei, Simcuţa, după ce a muşcat-o cândva puiul de veveriţă Vasilică, frate bun cu Auraş, care l-a îmbolnăvit de tetanos pe Ciprian.