Căci copleşit de melanholie fanariotă şi de sentimentele multiple haiduceşti care-i răvăşeau sufletul de tâlhar ca la o percheziţie menegerită de specialişti, Gujghil ar fi dorit să se stingă în mijlocul naturii debordante amazonic, nu între pereţii jupuiţi ai blocurilor roase chiar la baza lor de igrasie, de la noi din cartierul pe care-l iubim mai ales acum când e al nostru şi ştim că poate fi ras de pe faţa pământului la următorul cutremur.
O, vai vouă, oiţele mele, că v-am făcut staul în mijlocul naturii şi n-aţi ştiut să apreciaţi! Fugit-aţi cu toatele la oraş şi aţi dat de dracu’: acum paşteţi dacă vă dă mâna şi burduful asfaltul crăpat şi iedera de pe terase! Dar va veni Ziua cea Mare a Chemării, când se vor rostui toate în veac şi toată pasărea de curte sau de combinat sau răpitoare va fi luată din cuib, din coteţ sau de la congelator şi judecată fi-va pe măsura realizărilor şi neîmplinirilor sale!
Iară tu, oame, Gujghile, săvârşeşti cea mai mare greşeală că regreţi tocmai ce nu trebuie regretat, că n-ai făcut progrese cu fata, care n-ar fi finalizat decât într-o risipă dementă de energie din cea mai pură, deprivându-te senzorial de dureri demne de cea mai preţioasă poezie, în acest Univers iluzoriu ca o năframă, care te face să uiţi că, bestie gânditoare, ai putea face Facerea însăşi printr-un şir de transmutaţii fabuloase ce te-ar dota cu puteri benefice oculte de o intensitate record pentru scara umană…
Fuştei cu fuştei, cobora amărât din cale-afară Gujghil în sanctuar, fără de hierodula pe care o pierduse la florărie, dar Dinţişor, ascetul slab, aflat în concentrare, dar Picior-de-Porc, alchimistul sumbru surprins în calcul diferenţial cu toată cutia de viteze, nu numai că nu deplânseră nici un pic absenţa prezenţei feminine, ci mai rău încă, erau atâta de detaşaţi spiritual de această lume infectă pe care noi o luăm în prea serios, încât poetului însuşi îi fu ruşine să-şi exprime frustrarea pătimită recent. “A venit, băi tâmpiţilor, madam Prepeliţă cu mâncarea?” – o dădu el pe coarda prozaică a aprovizionării, gata să se bată cu careva, că-l durea şi capul. Dar nici unul din cei doi interogaţi nu catadicsi să răspundă, pentru că firea lor era economicoasă ca energie psihică şi răspunsurile negative între ei şi le dădeau regulat prin legea tăcerii.
Gujghil pricepu şi se întinse lângă rigolă să asculte susurul lăptos al apei călduţe, care întotdeauna îl calma şi chiar îl adormea ca un obsedant cântec de leagăn de pe Călmăţui, lălăit de mă-sa de la Copeica Mare, înainte de a se face fiară din pricina lui moş Luca, vârstnicul beţiv şi curvar, nemuritor tată al poetului.
Nu prea ştia nici el, era prea june, care pierdere îl roade mai tare, că fără nici o explicaţie, madam Prepeliţă l-a abandonat inaniţiei, că poate noi nu vom intra niciodată-n uie sau că visul de-o după-amiază cu Agripina înnoptând mereu sub prelata lui s-a dus… cu taxiul.
Până să se arunce într-un somn la fel de profund ca moartea, ceea ce-i sărise în ochi de cum revenise acasă, rămase arzător pe retină: că Dinţişor şi cu Picior-de-Porc înfulecaseră până şi brânza topită triunghiulară pe care ieri, la belşug, o lăsaseră drept ofrandă la firidele zeilor Tellur şi Zalmoxe! Nu era de glumit: ascetul şi alchimistul ar fi fost în stare să mănânce şi pe zeii înşişi, iar asupra acestei capacităţi a omului de a mânca orice era urgent de meditat, pentru a putea produce poezie cu adevărat utilă societăţii.
Lasă un răspuns